Cândva am avut un vis: să salvez lumea. Știu, nu e un vis ieșit din comun, există sau au existat o grămadă de alți oameni care vor sau au vrut să salveze lumea. Ce e deosebit la mine, cred, e că atunci când visam la salvarea lumii nici măcar nu știam ce presupune asta. Nici măcar nu știam de ce anume trebuie să o apăr, să o salvez. Nu, pur și simplu voiam să fac ceva. Ceva important, ceva mare, ceva care stătea pe buzele multora.
Puțin mai târziu, când am început să pricep câte ceva, și purtând cu mine acest vis, am hotărât că voi salva lumea salvând câinii și pisicile de pe drum. Nu-i puteam aduce acasă, pentru că na… nu-i puteam aduce, însă le căutam un loc cât mai aproape astfel încât să-i pot hrăni cu ce aveam or să le doftoricesc bubele. Nu i-am salvat pe toți și nici măcar pe cei pe care îi îngrijeam o perioadă nu i-am salvat de tot.
Altădată, am vrut să salvez drumurile, șanțurile, cărările de pe lângă garduri, crezând evident că voi salva lumea în felul ăsta. Mi-a mers bine o perioadă însă la un moment dat am văzut că nu mai fac față, cel puțin nu fără o mașină de gunoi.
În sfârșit, am tot ținut-o așa cu salvarea lumii o vreme până când mi-am dat seama că, de fapt, eu voiam să salvez lumea ca mediu și nici pe departe „ca voință și reprezentare”. Doamne, și bine că nu-mi trecuse prin cap să salvez omul! Pentru că o treabă ca asta e una dintre, sau nu, e cea mai grea, uneori o treabă imposibilă. Și tot uneori, să-mi fie cu iertare, și cea mai murdară.
Aș scrie cu litere mari pe tot gardul: omul nu poate fi salvat și mai ales omul nu poate fi salvat de el însuși. Plus că nici măcar nu ești Dumnezeu ca să poți crede cât de cât că ai vreo șansă. Este foarte simplu, poate prea simplu: voința omului, reprezentarea omului despre viață, despre bine-rău și alte antagonisme reprezintă un tărâm magic, atât de magic încât niciun cuvânt magic nu ți-l poate dezvălui, atât de magic încât nicio magie de-a ta nu te poate ajuta să intri acolo. Simplu, nu?
Păi da, e, pentru că omul e singur, singur în alegerile pe care le face, singur în dorințele pe care le are, singur în toate durerile, la fel de singur și în bucurii. Da, împărtășim chestii, da, creăm relații, da, trăim împreună într-un fel sau altul, însă doar până la poarta acelui tărâm despre care vorbeam mai înainte. Acolo ne oprim: cu înțelegerea, cu voința, cu puterea de a face ceva. De acolo fiecare merge singur și acolo fiecare decide dacă are nevoie să se salveze de ceva și dacă vrea să se salveze.
Louis Comfort Tiffany – Primavara (Panel din Patru Anotimpuri) 1900
Și gata, nu mai am de salvat nicio lume, mi-am luat de-o grijă, am scăpat de orice responsabilitate pentru că lumea trebuie să se salveze singură, punct. Pfff, așa mă bucur că nu mai am nicio treabă, atât mă bucur că nu trebuie să mă mai chinui să-i fac pe unii să înțeleagă, să discearnă între ce e bine și ce e rău and so on and so forth, ca să nu mai spun cât de bine mă simt pentru că de acum nu mă va mai urî nimeni.
Acestea fiind zise, vă doresc o primăvară salvatoare, tămăduitoare, dătătoare de speranță și alte chestii trebuincioase. Ce? Primăvara nu e om, și slavă Domnului că nu-i.
Pe Simona o găsiți și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
