– continuare de aici–
Weber era ca un leu în cușcă. Nu știa ce să facă pentru a afla mai repede unde se află Elina. Nu putea pleca din oraș pentru moment și nici nu voia să atragă atenția asupra lui, așa că apelă din nou la un detectiv particular pe care-l trimise pe urmele Elinei. Deși perspectiva îl îngrozea, îi sugeră acestuia să înceapă căutările pornind de la spitalele din localitate și desigur, vecinii și apropiații – deși știa că Elina nu are pe nimeni apropiat acolo, iar apoi să extindă căutările în localitatea părinților ei. Undeva trebuia să fie! Nu putea să dispară așa, în neant.
Frustrat din cale-afară și enervat peste măsură că nu se poate ocupa chiar el de căutarea Elinei, Weber își încărcă programul cu tot felul de planificări și întâlniri de afaceri. Începu prin a căuta secretara „potrivită” pentru Kowalski, și alese, așa cum îi promisese, o persoană mult mai în vârstă, meticuloasă, autoritară și cu multă experiență.
Orele treceau, Weber semna acte, primea și dădea telefoane, numai vestea pe care o aștepta nu venea. Îi ceruse celui pe care-l angajase să-l sune indiferent de oră, fie că era zi, fie că era în toiul nopții, dacă avea vreo veste, bună sau rea. Spre seară, când ajunse acasă, se postă mai întâi în sufragerie, lângă telefon, cu un pahar de whisky în mână, afundându-se în fotoliu. El era om de acțiune, iar așteptarea aceasta îl consuma mai mult decât orice efort fizic. Se străduia să înțeleagă ce e în mintea și în sufletul Elinei. De ce și unde plecase așa, inopinat, fără să lase măcar un bilet, ceva. Weber simțea cum îi fuge pământul de sub picioare. Parcă îi era dat să retrăiască pierderea suferită cu ani în urmă, după care îi trebuise atâta timp să-și revină. Până ce îi ieșise în cale Elina. Din momentul acela avusese impresia că viața îi joacă un renghi, că este înghițit din nou de un vortex din care nu știa dacă va putea ieși teafăr. Își adulase soția și o considerase perfectă. Întreaga lor viață fusese perfectă, până în ziua aceea fatidică. Iar după aceea… totul se transformase într-un calvar care acum părea să se repete. Soarta reușise atunci să îi dea o lovitură cumplită, iar acum revenea pentru a-i da lovitura de grație.
„The Desperate Man”, Gustave Courbet
Enervat, țâșni din fotoliu ca un resort, cu pumnii strânși și maxilarele încleștate, gata să se ia la trântă cu oricine care i-ar fi stat în cale și, mai ales, cu soarta însăși. Începu să măsoare încăperea în lung și-n lat, bombănind în sinea lui ca un nebun. Arăta ca un Don Quijote, care se bate cu morile de vânt, cu niște inamici imaginari. Nu, nu se poate! Nu accept! Trebuie să o găsesc! Și nepricopsitul ăla de bărbat-su! O femeie ca Elina! Nici măcar n-o merită!
Cel mai tare îl deranja că nu primea niciun semn de la cel pe care-l angajase să o caute pe Elina. În prima parte a zilei, considerase de bun augur faptul că nu primise nicio veste. Asta însemna că nu dăduse peste ea în vreun spital sau, și mai rău, la morgă. Prin urmare nu i se întâmplase nimic rău. Dar, cum orele treceau și nu primea nicio veste, devenea tot mai agitat.
Ora fiind târzie și neștiind ce să facă să se mai liniștească, se apucă să răsfoiască cărțile din bibliotecă. Știa că nu va fi în stare să citească, dar se străduia să-și ocupe gândurile cu altceva, să facă să treacă timpul mai repede. Era obosit, dar nu era în stare să adoarmă. Se afla într-o stare suspendată cumva, între trecut și prezent, între realitate și iluzie. Tot ruminând, ajunse la un moment dat să se întrebe dacă o dorea cu adevărat pe Elina sau, dacă nu alerga încă după o nălucă. Agasat, alungă gândul ca pe o muscă enervantă, încrâncenat în sentimentele lui față de Elina. Simțea că viața lui a început cu adevărat în momentul când a văzut-o pentru prima oară. Când a avut-o pentru prima oară, chiar dacă împotriva voinței ei. Recunoștea în sinea lui faptul că o forțase să fie a lui, că întinsese în jurul ei o pânză precum un păianjen care vrea să-și devoreze prada. Numai că el nu voia să o devoreze pe Elina. Voia doar să o iubească. Dacă i-ar fi apărut în clipa aceea pe ușă, s-ar fi aruncat la picioarele ei și i-ar fi cerut iertare. Ar fi implorat-o să-l lase să o iubească. Ar fi făcut orice, numai să revină în viața lui. Imaginea Elinei îl făcu să plângă. Nu se putea ca soarta să îi ofere o a doua șansă, doar pentru a-și bate din nou joc de el! Durerea pe care o simțea adânc înrădăcinată în suflet îl făcu să scoată un urlet de animal înjunghiat.
Închise brusc cartea pe care o ținuse în mână, absent și, tocmai când se pregătea să o pună la loc pe raft, observă o pagină ieșită puțin în afară. Uitându-se mai atent, văzu că de fapt era un cartonaș, pe care îl extrase dintre pagini. O poză a Biancăi! Mâinile îi tremurau. Prima pornire fu să o rupă în mii de bucățele, dar se înfrână. Gâfâind, cu lacrimi în ochi, rămase perplex la imaginea fostei lui soții, care îl privea șăgalnic din poză. Își aminti când făcuseră poza: într-o după amiază însorită, din prima lor primăvară petrecută împreună. Când încă era îndrăgostit, iar dragostea lor neîntinată. Se prăbuși la loc în fotoliu, cu fotografia în mână, cu Bianca privindu-l zâmbitoare și plină de viață.
De ce? De ce toate astea? De ce nu ți-am fost îndeajuns? De ce a trebuit să-ți bați joc de mine, de dragostea noastră? Sau poate nu m-ai iubit niciodată cu adevărat… Poate doar eu te-am iubit pe tine…
Izbucni în hohote de plâns, urlând ca un animal înjunghiat. De ce? De ce nu pot să am și eu parte de o viață fericită? De o dragoste adevărată?
Abia spre dimineață adormi în fotoliu răpus de oboseală, strângând în continuare poza Biancăi între degete. Nu își îngăduise să se întindă pe pat. Pe patul în care Elina i se oferise înainte să dispară. Ultimul gând înainte de a adormi fusese la Elina, la ultima oară când făcuse dragoste cu ea. Când venise la el acasă și i se oferise. Își aminti mirosul ei, zâmbetul acela misterios, căldura trupului ei. Privindu-i chipul, dintr-odată, fața i se schimonosi, zâmbetul se transformă mai întâi într-un rictus, apoi în dispreț iar în cele din urmă Elina izbucni într-un hohot de râs isteric. Uitându-se mai atent, Weber realiză că de fapt privea chipul Biancăi. Ea e cea care râdea. De el. Care-și bătea joc de el și de acolo, din mormânt. Speriat, se trezi brusc, strânse în pumn poza Biancăi, după care o rupse în mii de bucățele cărora le dădu foc în scrumieră. Măcar în felul ăsta să se descotorosească de ea! După care se duse la baie, își dădu cu apă rece pe față iar apoi, privindu-se în oglindă, rosti îndârjit ca pe o promisiune pe care o făcea atât sieși, cât și Elinei: „Am să te găsesc cu orice preț!”
– citește continuarea aici –
Guest post by Anna Marinescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
