Am reuşit, iubitule!

13 April 2017

„La început, i-am făcut iubitului meu din liceu o tigaie de cartofi prăjiţi pe aragazul maică-mii şi m-am simţit importantă. I-a scos el, i-a împins uşor cu furculiţa în farfurie, pentru că eu nu ştiam cum s-o fac fără mizerie multă şi uleioasă în jur. Apoi ne-am imaginat o zi din viaţa noastră ca familie. Lucrurile nu mergeau mult mai departe de cartofii prăjiţi, zâmbete şi iubire. Nu aveam o experienţă de viaţă care să dezvolte imaginaţia, iar ca părinţii noştri, singurele modele apropiate, nu voiam să devenim.

Apoi, în facultate, soţul meu venea în cămin şi pregăteam tigaia de cartofi pe reşou. Cu salată verde şi pui prăjit. Iar când veneam la apartamentul lui gol, de acasă, în serile reci de noiembrie, imaginaţia zbura.

Înghesuiţi pe canapeaua extensibilă, pe care crescuse el, feriţi de frigul din casă de o pilotă groasă din fulgi, făceam planuri de viitor. Vom avea copii, vom locui aici, iar eu voi umple bucătăria de mirosuri îmbătătoare pentru noi. Vom veni de la serviciu, ei de la şcoală şi ne vom uita la televizor seara, pe canapeaua din sufragerie. Vom vorbi despre ziua noastră, după cina în familie. Ne vom iubi mult, dar, mai ales, vom fi singuri într-o casă numai a noastră. A noastră… noi doi… De la un cuplu interzis, la căsătorie… gândurile care duceau în viitor se opreau mai toate la fericirea de după căsătorie, pentru că iubirea eternă învinge tot, chiar şi interdicţiile părinţilor mei, care nu înţeleg nimic! Mă uitam afară, pe geamul de la bucătărie, şi-mi vedeam copiii jucându-se jos. Eu îi urmăream zâmbind, în timp ce făceam mâncare.

Şi apoi ne-am mutat împreună şi a început să fie greu să fii adult. Iar casa nu era a noastră, mâncare se găsea în oraş, important era să nu-ţi pierzi concentrarea la muncă şi să-ţi iei periodic haine noi, din mall. Ne-am şi căsătorit şi am început să urc încet treptele evoluţiei culinare, care se oprise la puiul prăjit cu salată verde, după ce trecuse de cartofi. Nici nu mai ştiu de ce puneam mereu apă în salata aia. Atât de multă, că semăna de multe ori a supă chioară, de salată verde.

cuplu iarba

Nu făceam mai nimic altceva, în afară de o mâncare ocazională, pentru că eram femeie de carieră şi nu aveam timp. Mă gândeam ipotetic la copil, dar nu voiam să stau mai mult de șase luni acasă, să nu rămân fără post. Mă jucam acum de-a corporatista, nu mai eram adolescenta care se juca de-a soţia şi de-a mama. Soţie eram deja.

Şi au venit schimbările. Ele nu au venit dintr-o dată. Nu ştiu cum a fost. Dar m-am trezit, pur şi simplu, cea care sunt azi. Corpul e la fel. Părul un pic mai scurt şi acelaşi negru dintotdeauna. Faţa obosită. Încercată de o sarcină grea şi de trei ani lungi şi dificili. Cu prea multe nopţi nedormite, zile stresante, prea multe începuturi, prea multe shimbări. Prea multe slujbe la care am renunţat ca să mai fiu încă puţin lângă copil. Unde or fi alea șase luni şi corporatista fiţoasă care eram într-un punct al vieţii mele? Sunt patru ani de renunţări şi o afacere condusă de acasă, pentru că ea are cea mai mare nevoie de mine. Cartofii prăjiţi au fost uitaţi demult, le-au luat locul minuni culinare trudite din greu şi învăţate de-a lungul anilor, tot pentru ea, să-i pot da tot ce-i place. Şi pentru el, omul meu, care e un gurmand de când îl ştiu, iar eu eram o varză în bucătărie, prea puţin preocupată de faptul că a-i găti şi lui ceva nu era o înjosire, o pierdere de timp. Era grijă. Era dragoste. Eram doi.

Mă trezesc dimineaţa şi privesc pe acelaşi geam din bucătărie. De fapt, e un termopan acum, iar priveliştea e alta, dar e tot acolo, fereastra spre trecut şi viitor. Fac pachetul, verific ghiozdănelul şi duc copilul la grădiniţă, fără farduri, fără ţoale de fiţe, doar trening şi bluza de casă. Ţoalele s-au învechit de la atâta purtat, dar n-am bani de altele noi, au fost de calitate şi-au ţinut toţi aceşti ani, în care banii s-au dus pe lucruri importante, cum ar fi renovare, mobilă, facturi, datorii, nevoile copilului, mâncare bună, sănătate. Ţoalele nu fac doi bani atunci când ai priorităţi de adult. Şi oricum, prin parc sau pe bulevard, cu căruciorul ori tricicleta, nu ai nevoie să etalezi ultima modă.

Revin acasă şi parcă nimic nu se termină niciodată. Fac uneori şi trei feluri de mâncare până la 12, când plec iar la grădiniţă, de multe ori direct din bucătărie, puţind a şniţele sau ciorbă. Bag la spălat, întind, calc, fac paturi, aerisesc, şterg praful, fac curat, lucrez câteva ore în faţa calculatorului, mă mişc la foc automat, să pot scoate cât mai mult înainte de sărbători, ca să putem acoperi măcar jumate din datorii, pentru că nimic din ce producem acum nu ne intră în buzunar, se duce direct la bancă. Apoi o iau de la capăt cu toate, jonglez cu orele petrecute printre treburi, cu cele dedicate copilului, soţului, cu drumuri la poştă, la întâlniri cu clienţi, cu comenzi, cu cumpărături, cu parcuri, cu obligaţii familiale şi cu nenorociţii ăia de ciorapi negri care parcă nu se mai termină, când îi întind pe sârmă.

Îmi fac unghiile noaptea. Mă epilez între două mâncăruri sau înainte să fug, cu vreun picior neterminat, la grădiniţă. Mă vopsesc cu fie-mea cu ochii înfipţi în părul meu de vrăjitoare şi-n punga de plastic de pe spinare. Nu sunt singură nici măcar în gândurile mele sau la telefon cu clienţii, când trebuie să răspund la o sută de „de ce-uri” pe minut. De preferat fără răbufniri, pentru că trebuie să-i încurajez curiozitatea, nu să i-o suprim.

Nu mă mai joc de-a mâncarea şi familia. E pe bune. Am învăţat să gătesc bine pentru că nu ne mai permitem de mult să mâncăm la pizzerie, nici nu mai vorbesc de restaurante. Şi nici nu am o afacere prea mare, tocmai pentru a nu pierde complet timpul cu familia, le fac şi pe toate singură, doar cu ajutorul soţului, iar fie-mea tot face crize ocazionale, pentru că-i lipseşte mami care era mereu acolo, undeva, chiar şi când se ducea ea cu zilele la bunici. Şi tot mă cert uneori, ca la uşa cortului, cu bărbatul meu, pentru ca apoi să ne luăm în braţe şi să râdem de nebuniile pe care le spunem amândoi, la nervi.

Şi cu toate astea, sunt o femeie fericită. O femeie de 31 de ani complet satisfăcută de existenţa ei din acest moment. Sunt acolo unde vreau şi unde trebuie să fiu în acest punct al vieţii mele. Şi încă am totul!

Dar șșșș, nu-i spune asta adolescentei care se joacă de-a cartofii prăjiţi în bucătăria maică-sii şi visează la fericirea calmă şi zâmbetul etern, menţinut de copii şi de iubirea soţului. Mie mi-a luat mulţi ani şi multe lecţii să ajung aici, dar ea, dacă ar şti, cu mintea ei neîncercată de viaţă, ce o aşteaptă, ar putea s-o ia pe alte căi, spre fericirea perfectă pe care e sigură că ea, dintre toţi muritorii, o va găsi şi o va păstra mereu!”

File de jurnal, noiembrie 2013.

Recitesc, zâmbesc… Aprilie 2017, aproape 35 ani. Copil de şcoală, căsnicie împlinită, viaţă liniştită, fără lipsuri de niciun fel. Noi alţii şi totuşi aceiaşi.

Ciorapii negri sunt la fel de mulţi, dacă mă întrebi pe mine… Eşti încă gurmand, dar îţi stă bine. Părul meu negru ajunge iar până la mijloc, pentru că acum am timp şi de el, tenul din nou proaspăt, iar eu odihnită. Hainele sunt iar noi. Pantofii iar cu toc. Şi la serviciu, dar şi seara, în dormitor…

Am reuşit, iubitule! Suntem încă aici, am făcut treabă bună, am crescut frumos, chiar dacă greu, minunea asta cu păr ca spicele coapte şi uite cum am crescut şi noi, pe lângă ea…

Se spune că relaţiile începute devreme, se sfârşesc devreme. Poate că noi suntem excepţia, cu ăştia 15 ani pe care i-am trăit împreună, făcând slalom printre mai multe greutăţi decât savurând clipe fericite. Azi suntem exact acolo unde visam să ajungem când am decis să o luăm de la capăt, acasă. Am crescut împreună, ne-am format ca adulţi împreună. Suntem încă o echipă, aşa cum am fost de la început.

Suntem acolo unde vrem şi unde trebuie să fim în acest punct al vieţii noastre. Şi încă avem totul!

Guest post by Ana

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Cine sunt eu să judec?

Trei lucruri pe care se întemeiază o relație de cuplu sănătoasă

8 moduri prin care să-ți faci viața mai frumoasă. Cu exemple

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro