O geană pe obraz. Stângul. Am ghicit, deci să-mi pun o dorință. Ah! Uite și o stea căzătoare. Să-mi pun o dorință. ”AAA” zărit la numărul unei mașini. Stop, dorința mea! Și-mi puneam o dorință. Iar când grăiam același cuvânt concomitent cu cineva, murea un drac, dar ne puneam și o dorință. Ani la rând, de ziua mea, deasupra tortului, îmi puneam aceeași dorință. O silabiseam în gând, cu șoapte hotărâte, strângeam din ochi, strângeam din pumnii-mi grăsunei, îmi doream cu tot sufletul, cu toată puterea minții, aceeași și aceeași dorință: ”Să slăbesc!” Da, asta îmi doream de fiecare dată. Ani la rândul mi-am pus aceeași dorință în timp ce făceam jocul acela cu degetul mic sau când găseam un trifoi cu patru foi. Să slăbesc! Să slăbesc! Să slăbesc!
Și știți când mi s-a îndeplinit dorința? Abia când m-am apucat să muncesc pentru ea. Am povestit despre asta în articolul ”Eram cât un dulap”. După ce-am lăsat în urmă 45 de kilograme în cinci ani, am învățat că visurile nu ți le îndeplinește nici lumânarea de pe torturi, nici geana de pe obraz, nici urechea țiuitoare, nici trifoiul, nici steaua căzătoare. Dorințele ți le îndeplinești tu. Mi-au trebuit 22 de ani ca să-mi dau seama. 22 de ani în care am fost ”cât un dulap”, un dulap care aștepta o minune. Dar minunile nu există, sau cel puțin nu mi s-au întâmplat mie. Eu mi-am ”întâmplat” minunile, le-am muncit zi de zi, ani în șir, până să le văd îndeplinite.
Al doilea vis a fost o carte. Și să știți că n-am mai pierdut timpul vânând triplete în numerele de mașină ori vizionând Power Point-uri cu Enya, flori și fluturi, care la sfârșitul lor îmi permiteau zece secunde să-mi pun o dorință și în zece zile ea s-ar fi îndeplinit. Am crescut și-am învățat că visurile de aceea sunt ale mele pentru că EU sunt responsabilă de îndeplinirea lor. Mi-am dat seama că îmi sunt datoare să-mi văd dorințele îndeplinite. Eu și numai eu, nici universul, nici karma, nimeni nu conspiră ca să fiu eu fericită. Eu mă fac fericită.
Așa am început proiectul ”Domnul Tic”, la sfârșitul căruia visam să-mi țin în mâini cartea publicată. O carte adevărată, cu pagini, cu coperți, o carte de ținut pe noptiere, în rafturi, în gențile de plajă, în coșurile de picnic și în topcase-ul motoarelor. O carte. Cartea mea. Pentru început nu aveam decât două personaje zurlii, iubitul meu și un cățel, Tic, două mari iubiri de dat de-a dura pe dealuri, multe textulețe postate pe Facebook și oameni care se hlizeau și vibrau pe aceeași undă cu mine.
Un an de zile a trebuit să muncesc zi de zi să-mi văd visul îndeplinit. Am plecat pe cont propriu, fără editură, fără impresar, fără publicitate plătită. Doar eu și contul meu de Facebook, prietenii care s-au adunat pe pagina mea ca la șezătoare și care, din prea mult drag, mi-au întins și-o mână de ajutor. La început mi-am vândut rochiile de poveste. Apoi au apărut și donațiile. Am organizat și-un concert caritabil și uite așa, în nici o lună, aveam 6.000 de lei pentru publicarea cărții. Au apărut rând pe rând oameni care s-au oferit să-mi facă tehnoredactarea manuscrisului, oameni care să-l corecteze, oameni care să facă site-ul proiectului, oameni care să meșterească o copertă de poveste, oameni care să distribuie cartea și oameni care să vorbească lumii despre ea. Peste 60 de oameni ai lui Tic au făcut un hei-rup în îndeplinirea acestui vis.
Când în sfârșit curierul mi-a lăsat în fața ușii cutiile cu exemplare, am stat desculță pe parchet și-am răsfoit cartea, am mirosit-o, am mângâiat-o, am întors-o pe toate părțile. Abia în dimineața aceea am simțit în mâini greutatea visului și-am înțeles pentru ce m-am zbătut. Un proiect în care am așezat numai fericiri, ca într-un joc Tetris care trișează și nu mai face liniile complete să dispară. Și jocul ajunsese, prin curier, în sufrageria mea. 60 de oameni și o singură carte. Asta e averea acestui ultim an, matematica visului meu.
Am reușit! Mi-am îndeplinit visul. Azi, aici, acum, mi-l răsfoiesc, mi-l strâng la piept, mi-l umplu de niște lacrimi încăpățânate care îmi amintesc că n-a fost ușor. Niciun vis nu e ușor, de aceea e și atât de frumos atunci când apuci să-l strângi în brațe. Îmi eram datoare să fiu fericită! Le eram datoare celor 60 de prieteni să le bat la ușă și să le pun cartea în mâini. O carte cu soare!
Vă las acum în compania cărții, eu fug să îmi îndeplinesc următorul vis, n-am vreme de pierdut. Se va petrece în Islanda și va fi din nou mult de muncă. Vă las în loc cartea mea, o carte care vă va iubi la fel de mult pe cât o veți iubi și voi. E o carte cu zâmbet, o iubire cu parfum de ceai, măi-măi-uri și rochii. O poveste adevărată, simplă, haioasă, cu trei suflete pereche. Trei? Da, ați citit bine: doi îndrăgostiți și un cățel. O prințesă care merge pe bicicletă cu fusta fluturată de vânt. Un prinț cu aparatul la gât și bocancii plini de noroi. Și-un Tic, cățelul, care călătorește în coșul bicicletei și cară pietre în casă.
O poveste scrisă zi de zi pe Facebook, timp de un an. Zeci de status-uri adunate într-o carte. O carte care dă din coadă și te cheamă la joacă! Fie că ești un domn, o doamnă, un puști, o bunică sau o pisică.
P.S.: Atenție, acest articol nu îți va îndeplini visurile. Oricât de inspirat te vei simți după ce îl vei citi. Vorbesc serios, începe să muncești pentru visul tău. Pune mâna și fă un pic în direcția spre care te cheamă sufletul, nimeni nu îți va spune că e ușor, dar eu îți spun că se poate. Mult succes îți doresc și lectură plăcută dacă vei deveni cititorul meu.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
