Și-a început ziua cu cafea neagră și cu o felie de cozonac. Cumpărat. Totul în jurul ei era fals, mimând fericirea și împlinirea. Se simțea singură. Într-o mare de oameni care își aștepta numărul dosarului, pentru a păși în fața judecătoarei și a-și recita poezia, ea plângea. Se simțea singură. Și-a dorit singurătatea, a căutat-o, și-a făcut-o cu mâna ei. Când, în sfârșit, a obținut-o, plângea de atâta singurătate. Aia din sufletul ei, aia în care nu e niciun el căruia să îi pese dacă plânge sau dacă râde, dacă a mâncat sau nu, dacă vine acasă devreme sau târziu. Ba, mai mult decât atât, nu e niciun el de care ei să îi pese. Dacă zâmbește sau are coșmaruri în somn, dacă a mâncat sau nu, dacă doarme sau nu, dacă și-a respectat agenda sau nu. Nimeni de care să îi pese cu adevărat. Singurul de care i-a păsat cu adevărat pe lumea asta e ca și mort pentru ea. A reușit să frângă în ea orice fărâmă de iubire. A făcut-o să îi fie teamă să se mai apropie sau să lase pe cineva să se apropie. Orice legătură e frumoasă și plină de entuziasm până în punctul în care el, oricare ar fi el, ajunge să îi spună că ține la ea. Atunci pleacă. Sau îl face pe el să plece, indiferent cât de stăruitor i-ar spune că are de gând să lupte pentru ea. Ce rost, dacă EL n-a luptat?
Și da, știe că nu ar trebui să răsfrângă greșelile lui asupra altora. Și încearcă să nu o facă. De aia a căutat singurătatea și și-a construit-o. Îi e dor să simtă iubire. Și protecție. Și tot ce și-ar dori acum, în sala asta nenorocită de tribunal, ar fi să își pună capul pe pieptul lui, pe partea stângă, ca întotdeauna, să îi simtă mirosul dulce, amestecat cu țigări, și să se simtă în siguranță. Protejată. Mică. Să simtă că, pentru o secundă, timpul s-a oprit doar pentru ei.
Are niște cărți la ea. Iar ea are niște haine la el. Trebuie să îi înapoieze cărțile. Care oricum nu-s ale lui. Ci ale mamei lui, ale femeii căreia vrea să îi mulțumească fiindcă el există. Chiar dacă e un cretin. Fiindcă ea a învățat niște lecții. De trei zile vrea să îi ceară hainele înapoi și de alte două zile și-a dat seamă că nu îi păsa de ele. „Să le păstreze, numai să nu trebuiască să îl privesc în ochi”. Când am ajuns doi străini?
Acea ea sunt eu. Acel el ești tu. Când am ajuns doi străini? Când am ajuns să ne evităm, să nu ne salutăm, nici măcar să nu ne privim? Când am ajuns să nu ne mai spunem ce ne doare? Când? Când am recunoscut, în sfârșit, ce simțim? Când ți-am spus, în sfârșit, ce cred cu adevărat? Când? Când mi-am dat seamă că a fost un joc, că nimic n-a fost real, că ai jucat un rol? Sau când mi-am dat seama că rolul tău, de fapt, a devenit realitatea mea? Că a devenit și realitatea ta? Că ai ajuns să mă iubești și să fii prea slab pentru a-ți asuma? De ce fug de oameni spre singurătate? Fiindcă, la finalul drumului, tot la tine în brațe vreau să fiu? Știi că n-o să mă întorc nicicând. Trebuie să fii tâmpit să te întorci la ce te-a rănit de atâtea ori. Știu și de câte, atât de sadică sunt, am numărat. Știu fiecare cuvânt de-al tău care m-a rănit. Fiecare acțiune. Fiecare inacțiune. Și, totuși, te-am iubit. De fiecare dată mai mult, mai sincer și mai asumat. Am crezut că pot cât pentru doi. Am putut. Până când n-am mai vrut.
Guest post by Casandra
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
