– continuare de la Punct… și de la capăt! –
Azi am alergat toată ziua, m-am întâlnit cu problemele altora, cu ale mele, cu fulgi de zăpadă… Ajunsă acasă am deschis e-mailul Ellei:
Bună, draga mea,
Orașul e ud. În fiecare zi plouă și îmi place. Ploaia îmi curăță gândurile, mă protejează. Formează perdele de stropi în jurul meu, purificând traseul fiecărei zile. Stau în livingul meu cu geamuri uriașe, lucrez, iar afară curge, curge și nu se mai oprește. Au trecut aproape trei săptămâni de când am plecat de acasă. Aproape trei săptămâni de când nu l-am văzut pe Doru. M-a sunat, Am acceptat să ne vedem, să vorbim.
Știam că va fi greu, dar a fost… agonic. Când l-am văzut pe Doru, toată detașarea ultimelor săptămâni s-a topit în durere de stomac, iar cuvintele mi s-au oprit nod în gât. Vălul gros de pe ochi, de care nu fusesem conștientă, a căzut și am realizat că-l am în față pe Doru. Nu un bărbat oarecare, ci Doru… Doru al meu, prietenul din copilărie, iubitul blând și pasional. Mi-am amintit cât de mult am râs și cât de puțin am plâns, pentru că făcea tot ce-i stătea în putință să mă vadă zâmbind, când mijea vreo supărare. Am trăit atât de multe împreună și știu că, dacă i-aș cere ani din viață, mi-ar da fără să se gândească o clipă. Și nu exagerez. Am înțeles dintr-o dată că vreau să-l transform într-un străin, pe cel care fusese al meu, mereu și necondiționat. Și mi-a fost frică. O frică egoistă că nimeni n-o să mă mai iubească vreodată, atât de mult și de altruist, cum o face el. Tu știi cât de multe calități are Doru ca om, ca bărbat, dar atuul e dragostea lui pentru mine. Nu cred că am fost vreodată îndrăgostită de Doru, bărbatul, dar cu siguranță am iubit confortul, răsfățul de-a fi centrul universului său.
O fracțiune de secundă în prezența lui m-a coborât cu picioarele pe pământ, în cel mai dur mod cu putință. Siguranța mea s-a spart în cioburi mici, tăioase, de neliniște.
Aceste câteva săptămâni l-au schimbat. Arăta bine, în ciuda oboselii evidente, dar ceva era diferit. E mai slab și are un început de barbă care-i pune în evidență ochii pătrunzători. Cu toate că e mult mai înalt decât mine, azi părea prăbușit și fragil. Îmi venea să-l iau în brațe, să-l ocrotesc, să-l liniștesc, să-i spun că totul va fi bine. Altă dată ar fi fost argumentat și convingător, ar fi venit cu soluții. Nu azi. A stat tăcut în fața mea, privindu-mă trist, parcă așteptând un verdict. I-am spus încet că doresc să ne despărțim. Nu mi-a răspuns. Îmi era rău fizic în timp ce îi vorbeam, dar nu mă puteam opri, în ciuda a ceea ce simțeam. Acționam ca o bandă înregistrată, pe care, odată pornită, nu o mai poți opri. I-am spus că vreau să divorțăm. S-a uitat la mine cu cei mai triști ochi. Nu știu de unde mi-a venit curajul, pentru că nu plănuisem să merg atât de departe. Dar în mine era un infern. Îmi urlam în gând: „Ella, oprește-te!”, dar nu puteam. Fiecare pas îl exploda pe următorul. M-a întrebat răgușit dacă sunt sigură. I-am răspuns afirmativ, deși în acel moment nu mai eram sigură de nimic. Îmi era atât de milă de el și aș fi vrut să uit de toate, să arunc naibii toată dorința mea de libertate, să mergem amândoi acasă, să uităm totul. În secunda aceea nu mai exista nici Payam… nimic. Voiam să plâng în brațele lui și atât. Dar nu am făcut-o. Mintea-mi urla în cutia craniană, dar eu stăteam aparent calmă, cu ochii uscați, iar cuvintele-mi cădeau pe masă ca niște picături de plumb, dintr-o țeavă spartă, independente de mine. Dacă ar fi încercat să mă convingă, aș fi renunțat. Eram pregătită să insiste, să argumenteze. Dar atitudinea aceasta nouă mă lăsa oarecum descoperită, dezarmată. M-a întrebat foarte încet dacă există altcineva. Și i-am răspuns „da”, înainte să gândesc. M-a privit în ochi și durerea lui m-a sfâșiat.
Nu a insistat. Nu s-a supărat. Nu m-a întrebat cine e.
Am hotărât să căutăm un avocat, să începem formalitățile pentru divorț. La despărțire ne-am îmbrățișat. Îmi opream cu greu plânsul, dar am rezistat până în mașină. De atunci nu mă pot opri din plâns. Sunt ca vremea asta ploioasă. Ce fac? Ce fac cu mine? Ce fac cu viața mea? Simt că înnebunesc.
Ella
Pe Em o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
