Poate e de vină Crăciunul, poate sentimentele confuze, poate chiar plictiseala să-mi joace feste. Nu ştiu exact, cert este că mereu perioada sărbătorilor de iarnă mă agită şi-mi zăpăceşte gândurile.
În aproape 15 ani de viaţă de adult, e abia a treia oară cînd sunt singură de Crăciun. Şi de fiecare dată am simţit cam acelaşi mix de sentimente: eliberare, tristeţe, vinovăţie și multe păreri de rău.
Prima dată, acum mai bine de 10 ani, a fost după o despărţire recentă de iubitul de-atunci. Mi s-a părut că ţin o veşnicie sărbătorile până să-mi reiau activităţile curente. Din păcate pentru mine, nu-mi plăcea să-mi petrec timpul liber cu familia. Astfel că o relaţie îmi dădea libertatea de a fi mai puţin cu ai mei şi mai mult cu ai lui şi, în special, cu prieteni dragi. Atunci mi-am readus aminte că să fiu singură de Crăciun nu prea-mi place. Am sperat ca următoarele sărbători să nu mă mai găsească singură. După câteva luni în care am avut timp de gândire, în care ne-am mai întâlnit şi-am mai discutat, ne-am regăsit iubirea unul pentru celălalt, astfel că, printre altele, au urmat iarăşi câţiva ani cu sărbători la comun.
Al doilea Crăciun singură a fost însă diferit. Eram şi mai de curând ieşită din relaţie… din aceeaşi ca în urmă cu patru ani. A fost dur, a fost cu multă suferinţă. Locuiam pe-atunci în chirie într-un apartament de care ajunsesem să mă îndrăgostesc şi pe care să-l simt acasă. Plănuiserăm să facem sărbătorile doar noi doi, singuri… în sfârşit, la casa noastră. N-am mai apucat să punem în practică ideea, pentru că relaţia s-a stricat cu o viteză prea mare ca să-i putem face faţă. Trecuseră șapte ani de când visam la un Crăciun în doi, la un program făcut de noi şi pentu noi, la libertatea pe care o credeam firească într-un cuplu. A fost dureros momentul, conştientizarea… Am avut noroc de o prietenă bună alături cu care am trecut sărbătorile. A fost cu mâncare multă, cu vin bun, cu muzică plăcută, cu poveşti de dor, cu râsete şi plânsete.
Sunt șapte ani de-atunci şi acum sunt iar singură. Necazul face ca anul acesta să nu am nicio scăpare. Prietenele-mi sunt prea departe, iar responsabilităţile prea aproape pentru a-mi lua libertatea să fac cum cred şi cum simt. Şi azi mi-am amintit din nou de tine. Da, şi după atâta timp, mă surpind deseori cu gândul la tine. Sunt sigură că ţi-e bine acolo unde eşti, aşa cum eşti.
Luni de zile am încercat să-mi fac curaj să iau legătura cu tine şi numai pentru a sta o jumătate de oră de poveşti, să ştiu cum eşti şi cine-ai devenit, să-ţi citesc în ochi ce porţi în suflet… Dar n-am reuşit… şi e deja al patrulea Craciun de când ai cerut-o de soţie. Atunci, vestea a căzut ca un trăsnet asupra mea, eram surpinsă şi furioasă-n acelaşi timp. Nu-mi venea să cred că ai făcut gestul după numai șase luni de relaţie! Tu… care erai nesigur de tine şi de mine, care nu ştiai ce vrei să faci cu viaţa ta, care nu erai pregătit pentru responsabilităţi, care erai departe de a fi bărbatul cu care să-mi doresc să trăiesc o viaţă… tu, ai cerut-o de nevastă?! Da, am simţit că am dreptul să fiu şocată. Apoi mi-am dat seama că, de fapt, mă îngrozea gândul că voi rămâne cu o întrebare fără răspuns: dacă ai devenit între timp bărbatul pe care mi-l doream, dacă ai pus în practică ce ţi-am spus şi reproşat ani la rând şi acum ai dat pe spate altă femeie cu şarmul tău? Dacă acum alta se bucură de roadele muncii mele? Şi nu atât dacă, ci cum voi trăi cu gândul că exact aşa este… Cum?
Între timp, mi-am văzut de viaţa şi de bărbatul meu, de altfel, bun şi de treabă, doar că tot neinstruit şi mi-a mai trecut din ciudă. Acum, la patru ani distanţă, simt că mai bifez încă o reuşită: am pregătit încă un bărbat pentru însurătoare – doar că nu cu mine. Ce mi se pare ciudat însă e faptul că nu mă gândesc la cel mai recent fost-iubit, ci la primul. Să fi fost marea mea dragoste? Să fie oare cumva posibil în viaţa asta o regăsire? Oare voi reuşi să scap la un moment dat de chinul acestor întrebări sau vor mai trece ani şi mă voi frământa şi-atunci din cauza aceloraşi necunoscute? Sau poate după ce trec şi de acest Crăciun, voi şi uita ce simt azi?
Guest post by Diana Nistor
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
„Fă ceea ce trebuie!” – Juror #2
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Spiridușul din bradul de Crăciun
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
