Mamă!, de când visam să fac asta! O antologie a tuturor jocurilor mele!
Vorbim, așadar, în primul rând despre jocurile de grup de pe stradă și din curte (a școlii și a casei). Generația mea a fost cumințică, n-am inventat nimic, am jucat ce se juca: Podul de piatră, 1-2-3 la perete, Lapte-gros, Leapșa pe ouate, pe cățărate etc., Țară, țară, vrem ostași, ȚOMAPAN (Țări, Orașe…), Fațea (prescurtare deformată de la De-a v-ați ascunselea), șotron, volei și, firește, fotbal.
Din lipsă de fileu, voleiul se juca în cerc. Fotbalul se juca oriunde și cu orice, dar cel mai mult cu o mingiuță albastru închis, de cauciuc, care se găsea la librărie și costa 2 lei 70. Se aplicau regulile „3 cornere = un 11 m”, „portar înaintaș” și „Natura!” (mingea deviată de un stâlp, copac sau chiar trecător era valabilă).
Mai târziu, pe la 19 ani, am „scăpat” la badminton (pentru care m-am chinuit și am împletit un fileu) și la fotbal cu piciorul – inclusiv, o dată, cu o minge de baschet!
În fine, o boală grea într-o perioadă, darts… În redacţie, nu zic care, am jucat şi şase ore la rând, de-a lungul nopţii… Dar trebuie neapărat să spun că, în copilărie, fabricam săgeţi din patru chibrite între care prindeam un bold, legam totul strâns cu aţă, iar în capătul celălalt înfigeam o „solniţă” din hârtie care juca rolul de aripioare. Evident, confecţionam şi o ţintă. Tot pe-atunci, aveam un pistol cu ventuze şi ţintă de tablă.
În fine, din sârmă izolată, modelată în formă de praştie, cu două capete decupate ca să intre în ele câţiva centimetri de fibră de elastic (jumuleam un elastic!), confecţionam o „invizibilă” sau „invizoacă”, trăgând cu bolduri îndoite în formă de V. Extrem de ciupitoare! În schimb, eu, unul, n-am tras cu conurile prelungi de hârtie care porneau ca din tun suflate din ţevi de plastic.
Vorbim apoi despre jocurile de societate… Nenumite pe atunci board game-uri, jucam Nu te supăra, frate și altele similare. Scrabble a venit mult mai târziu, dar atunci ne-a subjugat. Iar azi avem peste 20 de board game-uri, de la diverse variante de Monopoly și Coloniștii din Catan până la unele atât de sofisticate încât – după îndelungi preparative – le-am jucat o singură dată (Star Wars, ocupă o masă lungă) sau niciodată (Alchimiștii, instrucţiunile depăşesc nivelul nostru de inteligenţă).
Apoi, jocurile de cărți. Întâi cele pentru copii: popa-prostu’, tabinet și altele. După care am trecut la lucruri serioase. În familia noastră se juca tradițional pinacle și mult mai rar rummy. Am jucat enorm de mult pinacle, inclusiv în doi, cu mama. În adolescență am descoperit whist-ul, care a devenit rege, am jucat mii de partide până azi, am organizat campionate, am dat diplome și am ținut la zi clasamente „all time”…
N-am făcut vreo pasiune pentru poker, dar am jucat destul, în general pe chibrite, de câteva ori pe (puțini) bani, inclusiv pierzând o dată cotizațiile UTC ale clasei, pe care le strânsesem…
Am jucat, chiar mult, în diverse perioade, și alte jocuri de cărți, de pildă rentz și un altul al cărui nume nu mi-l amintesc, dar știu regulile: pe rând, fiecare alege varianta de joc din 6 posibilități: atu cu cele 4 culori, sans-atout și „mizer” (cu accent pe i!), care e sans-atout pe dos: 7 e cartea cea mai mare. De fiecare dată, trebuie să faci cât mai multe mâini. În schimb, rentz nu mai știu cum se joacă, știu doar că era ceva special cu valeții.
N-am jucat niciodată zaruri clasice (după cum n-am intrat niciodată într-un cazinou), în schimb am făcut o folie – eu și mai toți prietenii – pentru yams. Am jucat pe rupte. Inclusiv în birou, la serviciu!
Am jucat foarte puțin, pentru că nu m-au „prins”, domino, table, Moara, din păcate și șah. Tot puțin am jucat și liniuța, în care jucătorii încearcă să arunce o monedă cât mai aproape de un perete şi cine e mai aproape ia monedele celorlalţi, după care se joacă la „dublu sau nimic”…
Tot la jocuri de societate intră şi cele cu conotaţii erotice… La 13-15 ani jucam Sticla şi Miau-Miorlau. În primul, stăteam toţi pe jos în cerc şi, pe rând, învârteam o sticlă (goală). Sticla se oprea cu gâtul spre careva. Dacă era de același sex (inclusiv el însuși), mai învârtea o dată. Altfel, el şi ea se ridicau, se duceau într-o cameră alăturată şi se presupunea că se pupă. Uneori o făceau, alteori nu (vorbesc din experienţă), de cele mai multe ori ceilalţi nu aflau, decât eventual indirect: o roşeaţă în obraji…
La Miau-Miorlau jucătorii erau de la început exilaţi, câte unul, în altă cameră, după care cei rămaşi începeau să miorlăie pe rând. Când îi plăcea ce aude (adică socotea că a recunoscut persoana şi îi convine), izolatul răspundea la rândul lui, după care cel care-l motivase se ducea dincolo și… Cine știe?
În fine, tot la jocuri de societate intră cele literale, matematice și de logică. Am jucat și încă jucăm două variante de FAZAN: cea cu ultimele două litere (pisiCĂ-CățEL-ElefaNT, cine nu poate continua are, pe rând, F-A-Z-A-N, până iese din joc) și cea, mult mai spectaculoasă, cu adăugarea câte unei litere în fața sau spatele celorlalte de până atunci, orice fel de cuvânt (în afară de nume proprii) și oricum flexat: B-MB-ÎMB-ÎMBR-ÎMBRĂ-ÎMBRĂC-ÎMBRĂCÂ-ÎMBRĂCÂN-NEÎMBRĂCÂ-NEÎMBRĂCÂN-NEÎMBRĂCÂND, cine închide un cuvânt are, pe rând, F-A-Z-A-N, până iese din joc. Am jucat enorm de mult jocul ăsta, descoperind combinații unice de litere (FG doar în AFGAN, BȘ doar în OBȘTE, ca să nu mai vorbesc despre singurele 5 consoane consecutive din română, PTSPR…) și îmbogățindu-ne vocabularul unii de la alții!
Perlatele sunt tot cu litere: pe rând, fiecare alege un cuvânt, cât mai lung, după care, într-un interval de timp stabilit de comun acord, toți încearcă să compună cât mai multe cuvinte cu litere din acel cuvânt: RAFISTOLARE: STOL, STAL, STARE, ROL, ROST etc. La sfârșit, se calculează suma literelor din cuvintele găsite; se pot acorda bonusuri pentru cele unicat sau, invers, să se ignore cele pe care le-au găsit toți.
Centratele sunt un joc aritmetic. Fiecare din 2 jucători își alege un număr de 4 cifre (niciuna nu se repetă, numărul nu începe cu zero) și apoi încearcă să și-l ghicească unul altuia. Oarecum asemănător cu Bătălia navală. Dacă numărul meu e 6534 și tu spui 7264, îți răspund: “Una centrată și una necentrată”, deci ai ghicit 2 cifre, din care una chiar pe locul ei.
Jocurile de logică includ Da sau Nu (te gândești la un cuvânt și ceilalți trebuie să-l ghicească exclusiv prin întrebări la care se poate răspunde cu Da sau Nu; strategia e să pui la început întrebări foarte generale, care stabilesc categoria: Fiinţă? Obiect? Fenomen al naturii? etc.) – e jocul preferat de noi la drum lung cu maşina; Dac-ar fi? (te gândești la o persoană și ceilalți trebuie s-o ghicească prin întrebări din categoria Dacă ar fi animal, ce-ar fi?); Enigmele (există un set de scurte povești paradoxale („Un om se întoarce acasă și se sinucide pentru că nu a găsit rumeguș, deși nici nu se aștepta să găsească”) care trebuie lămurite doar prin întrebări la care se poate răspunde cu Da sau Nu.
În fine, Mima, care nu e nici ea străină de logică, n-o mai descriu, cred că o știe toată lumea. Am jucat de sute de ori, cu scene antologice și cu ocazii în care am dat liber la orice categorie, inclusiv compuneri de cuvinte sau abstracții: încercați să mimați zidărie de catedrală sau imposibilitate…
Jocurile outdoor sunt în mod evident creație populară, celor de cărți nu știu dacă li se cunosc autorii, iar board game-urile sunt opere geniale ale unor colective de persoane precise, dar, vai, anonime. Aș fi vrut să spun că am inventat și noi multe jocuri, din păcate nu știu decât unul, fără nume. Prietenul meu Nero avea în cameră o canapea. Pe rând, ne așezam pe ea și încercam să parăm (poarta era spătarul) mingiuța lovită în peretele perpendicular, deasupra ușii, și apoi cu capul spre poartă… Am petrecut așa ore, zile…
Să mai pomenim în treacăt fotbalul de masă, în trei variante: cea în care învărteşti axe cu jucători (nu-mi place), cel în care tragi de capul jucătorului şi apoi îi dai drumul, jucătorul conţinând un arc şi cel în care ai la capătul tablei câte un trăgaci pentru fiecare jucător – din ăsta am jucat o noapte întreagă la ziua prietenului meu Mihai, ignorând atacurile escradilelor de ţânţari, a doua zi am numărat pe mine 47 de muşcături…
Urmează jocurile individuale neelectronice. Mai întâi, au fost careurile pe care trebuie să le umpli, numerotând căsuţele, în săritura calului de şah. Provocarea standard era 10 x 10 (pe primul rezolvat îl am şi acum), dar am încercat diverse dimensiuni, descoperind că toate careurile în format 5 + 2n (5, 9, 13 etc.) sunt banal rezolvabile pornind dintr-un colţ şi se termină în centru.
Apoi, desigur, cubul lui Rubik. Am avut o metodă de rezolvare dată de cineva, în scris, am aplicat-o, a funcţionat, dar dura, chiar după mai multă experienţă, cel puţin 6-7 minute. Erau zeci de mişcări, minimal, plus timpul necesar ca să evaluezi unde ai ajuns, la fiecare pas. N-am înţeles niciodată cum se poate face asta în 20-30 de secunde.
În fine, jocurile electronice. Primul a fost Flipper, cu bile de metal, jucat exclusiv pe litoral şi prea puţin. O singură dată, cred – dacă nu visez – am tras de ceea ce azi se cheamă păcănele. Într-o seară, la un ceai, am descoperit primele jocuri pe ecranul unui televizor Sport. Petrecerea s-a spart, n-am făcut decât asta până dimineaţă, în sistemul „învingătorul rămâne la masă”. Sport din ăla nu se mai găsea, în schimb apăruse OLT 268 cu aşa ceva, am umblat cu limba scoasă să-mi iau unul şi pe urmă am jucat până la tâmpire. Unul dintre jocuri era tenis, celălalt era botezat hockey, dar arăta ca un fotbal cu doi jucători de echipă, cursoare care se mişcau vertical, în vreme ce „mingea” se plimba dreapta-stânga. La fiecare atingere şi fiecare gol, aparatul scotea un sunet ascuţit, care, după o vreme, te lua cu capul. Dar jucam mai departe! „Jucătorii” se mişcau cu un fel de joystick primitiv, roteai un buton în capătul unui băţ legat prin cablu la televizor.
În paralel, cine avea un calculator aMic sau HC putea juca nu mai ţin minte ce jocuri, înregistrate pe o simplă casetă audio! Aceste prime calculatoare personale erau uşor programabile, în BASIC.
Pe terminalele calculatorului Coral din centrul de calcul unde lucram am început, prin 1983, să jucăm mai întâi Tetris (care după revoluţie avea să apară şi sub formă de jucărie separată), apoi Othello, un XOX în format 8 x 8 în care, dacă la o linie XOOO adaugi un X, fiecare O devine X. Jucai cu calculatorul, pe diverse niveluri. Era puţin obositor, întrucât funcţiona în regim de scroll down, deci îţi fugea tot timpul ecranul. Dar era pasionant.
Au urmat diverse variante de poker şi, de data asta pe HP, un joc în care trebuia să-ţi conduci maşinuţa formată din O-uri printre X-urile care curgeau de sus. Se ţinea kilometrajul. Apoi, pe Coral, o variantă de Pacman cu 4 semne semigrafice pe post de duşmani.
Prin 1987 a aterizat la noi primul PC, şi anume românescul Felix PC, pe care am avut primul joc grafic, deliciosul Kitty Cat! Era animaţie, şi, tot în premieră, muzică! Super drăguţă, dar cam tare: se auzea din biroul directorului…
Jocurile electronice ale vieţii mele, însă, au fost Prince of Persia şi Loom… Pentru Prince aveai nevoie de un tabel de coduri, care circula pe foi tipărite sau scrise de mână… Jocul era răpitor, m-am chinuit enorm în anii din urmă să-l regăsesc, dar am dat doar de fundături. Nu avea niciun fel de instrucţiuni şi trebuia să ghiceşti la fiecare pas ce ai de făcut – sau să găseşti un jucător avansat. La nivelul 13, care era absolut senzaţional, cu o cascadă de sărituri în gol, se ajungea într-o situaţie imposibilă: Prinţul se întâlnea cu propria sa fantomă, care se desprinsese de el prin nivelul 2. Se opreau faţă în faţă şi, orice încercai, umbra îl ucidea pe prinţ. Am întrebat peste tot şi o colegă al cărei soţ terminase jocul (aveai o oră la dispoziţie să salvezi prinţesa) mi-a dat soluţia: trebuia să sari în sus, milimetru după milimetru, până când personajul se recupla cu fantoma…
Loom avea o muzică superbă, Lacul lebedelor şi alte piese superbe, şi se baza tot pe muzică: parcurgeai traseul descoperind în fiecare nivel vrăji muzicale, cum ar fi do-mi-re-do. Dacă asta era vraja de deschidere (orice, de la carte la uşă), atunci vraja de închidere era simetrica ei: do-re-mi-do! Şi aici aveai nişte coduri iniţiale, pe care trebuia să le ştii.
Toate jocurile acelei perioade circulau pe dischete, pe unele s-ar putea să le mai am, dar nu mai am în ce să le bag…
Încetul cu încetul, timpul meu liber a descrescut spectaculos, dar aş zice că şi interesul. M-au mai prins, pe unele perioade, câteva jocuri din categoria „n elemente identice alăturate dispar”, că nu ştiu cum să le spun altfel, spărgătoare de cărămizi (un fel de tenis la perete), un omuleţ care sărea (făcând ”Ha!”) din roată-n roată, parcă, ameninţat de o lavă care venea de jos, foarte interesantele jocuri geometrice în care trebuie să găseşti tăieturi sau echilibre ideale, un set de sporturi de iarnă, diverse tipuri de curse de maşini… Faptul că nu le-am reţinut numele spune ceva.
Ultimele două jocuri de care am devenit oarecum dependent – asta cu deja 4-5 ani în urmă – au fost Chicken Invaders (uşor monoton, căci nu faci decât să tragi, dar salvat prin umor) şi mai ales The Great Librarian, în care viermişorul (!) Lex trebuie să compună cuvinte din literele primite, pe nenumărate niveluri, în confruntări cu tot soiul de personaje, multe din mitologie. Jocul ăsta mi-a crescut cu cel puţin 15% nivelul de cunoaştere al limbii engleze!
De câţiva ani, cu excepţia lui 2048 (3-4 încercări pe lună, am ajuns la 2048 de mai multe ori, dar încă nu la 4096), nu mai joc niciun joc electronic, în ciuda faptului că băieţii mei au trecut prin mai toate fazele: Gameboy, PSP, calculator, tabletă, telefon, Xbox. Dar… nu se ştie niciodată!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Mumu – Amintiri dintr-o copilărie ‘agresată’
Nostalgia. Ce ne mai leagă când nimic nu ne mai leagă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
