E frig și simt asta. Și frigul e în mine, nu în aer. Mi-am creat propria furtună, în mine, și îi respir oxigenul. Deschid ochii și mă ustură. Iarăși am plâns toată noaptea, nu?
Mă ridic și primul lucru pe care îl fac este să-mi aprind o țigară, admirând priveliștea, de care oricine s-ar bucura. Copaci, verdeață, dar și ferestrele oamenilor. Vecinii mei. Fiecare își urmează cursul firesc al vieții, dar eu simt că stau pe loc. Nu l-am mai văzut de mult. Mă omoară pe interior, mi-e scârbă de ceea ce am ajuns. Îmi pun niște vin într-un pahar. Văd că și sticla și paharul erau deja aici. Oare ce am făcut aseară? Și cu cine?
Lumea mea muribundă s-a prăbușit pentru totdeauna. Și îmi amintesc fiecare moment cu el, fiecare glumiță de-a noastră, fiecare urare de ”noapte bună”, sau chiar de ”Paște fericit”, deși el e ateu. Ne uram asta, de dragul meu. Acum, nu m-am mai dus ca în fiecare an să iau lumină. Repet, nici nu știu ce am făcut. Trag din țigară și îmi admir inelul de la el. Inel cu inițialele noastre, prin care ne promisesem că vom fi mereu alături unul de celălalt. Și el avea unul. Dar el nu e aici, și nici eu nu sunt acolo unde e el. De ce a trebuit să plece? Să lase baltă totul, și să mă abandoneze pe mine în lumea creată de noi. Cum mă mai întorc eu? M-am chinuit atât de mult să o construiesc alături de el, iar acum o voi lăsa în paragină? Să vaporizez atâtea gânduri în vid? Atâtea vise construite pe temeliile acelei lumi… pentru ca acum să fiu aici și să mă gândesc la cum să scap din ea… deci asta e iubirea? Asta înseamnă acel sentiment după care tânjesc toți? Minciuni și dezamăgiri? O competiție? Cine îl mănâncă primul de viu pe celălalt? Nu înțeleg. Iarăși mă amețesc de la vin. De obicei îl beam cu el după ce luam lumină în aceleași candele vechi, din liceu. De atunci îl cunosc. De când eram doar un copil. Cu el am crescut, iar el cu mine. Și i-a fost mult prea ușor să se detașeze.
Îmi iau telefonul de pe noptieră. Off, iarăși am intrat cu țigara în cameră! Asta e. Deschid ecranul mobilului și citesc mesajele. Ele sunt singura melodie care îmi cântă în cap. ”Am pe altcineva, am pe altcineva.”, ”Nu te mai vreau, am trecut peste, treci și tu”, cu aceeași voce care îmi spunea cândva că mă iubește. Deci la asta s-a rezumat tot acel timp alături de el.
Știu că ar trebui să trec peste, și să învăț din asta. Dar de ce? Nici măcar nu vreau să evoluez. Vreau să rămân prinsă aici. Pentru că nu am fost suficient de bună ca să-l păstrez. Și să beau afurisitul ăsta de vin cu el, nu cu gândurile mele.
Pe Iulia o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Da, dragostea este un accident!
Parthenope sau iubirea ca act necesar de supraviețuire
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.