„Dau viața mea pentru o iubire, supremul preț pe care îl poate un om plăti”
Nu am prea avut liniște… Am așteptat un semn de la tine, aveam în minte acel „well… te voi suna mâine”. Îmi era dor de un minut în care să îți aud vocea. Citeam despre noi și un sentiment de dor amestecat cu dorință și speranță îmi umplea sufletul, dar mă simțeam goală. Atâta lume îmi vedea sufletul, îmi citea viața… Era ciudat și totuși parcă aș fi strigat în gura mare: hei, e iubirea mea, da, el e iubirea mea! Tu ai fost cel ce a citit prima oară și, uau, ai sunat… după atâtea zile, ai sunat pentru că te-ai emoționat, dar am scris ce simt… Tu ai fost cel ce mi-ai spus, scrie! Ce naiba să scriu, că habar nu am. „Scrie ce simți”. Pot scrie doar despre noi. Asta îmi umple sufletul de bucurie. „Păi, scrie!” Și totuși părea atât de greu… Eu să scriu? Despre noi? Dar…
Cine eram eu? Maimuțica veselă și zăpăcită ce zâmbește întruna și care are niște… baterii! Dar am obosit. Chiar și bateriile se termină, chiar și cele reîncărcabile… De atâtea ori am obosit să râd cu gura până la urechi și toți să vadă o femeie puternică și invincibilă… și eu sunt doar un om. Un om cu un optimism fantastic și cu o ambiție incredibilă, dar lângă tine și cu tine am lăsat garda jos și am putut să fiu eu, cea vulnerabilă. Puterea de a merge mai departe? Tu, om minunat! Și o, da, muzica! Ai să mă vezi elegantă și cu tocuri și cu căștile în urechi. Ha ha, sunt acel stres organizațional care te enervează, dar îți este atât de drag.
Îmi e dor… îmi este atât de dor. Speram să te aud o clipă. Știu, sunt o visătoare, poate prea visătoare, prea optimistă și prea încrezătoare. Dar ce am face fără speranță în viața asta? Că ai întârziat puțin, hai, puțin cam mult cu apelul, hmm, nu prea am ce să îți spun, că eu sunt nouăzeci și nouă la sută din timp în întârziere. M-am născut cu întârziere, întârziam la școală, la întâlnire, la întâlnirile cu tine, la job, mai peste tot, la naiba, și acum întârzii oriunde, spune-mi ora 16 dacă vrei să ajung până la 16:30.
Unde vom fi peste câțiva ani? Poate vom râde în hohote de toate momentele astea, poate vei fi acel prieten de nădejde, care îmi tot spui că ești, pe care mă pot baza în orice moment… Poate voi fi doar eu, încă singură și cu speranța în suflet sau poate… „Poate că pentru restul lumii, ești o singură persoană, dar pentru mine ești lumea întreagă”.
Nu am nevoie de lucruri mari, ci de acele atenții mărunte pe care doar tu știi să le faci.
Și iar ai sunat, iar apoi acel „mi-e dor” venit de la tine… o speranță că mâine vom fi altundeva… o speranță că poimâine te voi vedea… o speranță că răspoimâine vei fi aici… o speranță că pot să mă pierd din nou în brațele tale… o speranță că nu îmi voi pierde optimismul și bucuria…
Și totuși mie mi-e dor, mi-e dor de noi, de noi doi, încă o seară în care mi-e dor și adorm cu gândul la tine, dar fericită.
Ești acel ceva ce îmi umple sufletul cu bucurie și o, da, mă zăpăcește și o, da, ești acel delict ce îl comit mereu, iau eu, irecuperabilă. Ești speranța zilei de mâine!
Am fost un fel de prințesă adormită până să te regăsesc și mi-ai redat viața, bucuria de a respira, de a privi plină de speranță cerul albastru, chiar și cerul întunecat are frumusețea lui…
Sunt din nou melancolică în ceas de seară. Ce este iubirea? Pentru mine, tu! Pentru alții, habar nu am. Iubim și simțim diferit. Ai grijă de tine om minunat!
O îndrăgostită
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
