Am obosit. Mă simt atât de neputincioasă și incapabilă. Mă apasă o greutate atât de mare, încât îmi vine să urlu, dar sunt mult prea epuizată ca să fac asta și stau doar, ca paralizată, incapabilă să fac cel mai mic lucru pe care mi-l propun. Privesc în gol… De fapt, în adâncul minții mele defecte. Mă urăsc și mă detest cu fiecare fărâmă a ființei mele. Mă doare tot și fiecare tentativă de a mă ridica sfârșește prin autosabotare. Nu am crezut niciodată ca o să ajung să devin o ființă atât de… meh, lipsită de self-esteem. Și partea cea mai proastă e că mă chinui eu. Nu mă chinuie nimeni. Îmi fac singură atât de mult rău. Nu mă iubesc deloc. Cum ar putea să mă iubească cineva, dacă eu nu mă iubesc? O să mă abandoneze toți. Sunt deja abandonată de toți și asta mi se „datorează” doar mie, fiindcă m-am abandonat singură.
M-am săturat să simt că nu trăiesc și că a trecut viața pe lângă mine, m-am săturat să îmi plâng de milă. M-am săturat să fac promisiuni pe care nu sunt capabilă să le îndeplinesc și m-am săturat să mă mint singură că o să merite totul. Fiindcă nimic nu merită să treci prin atâta dezamăgire de sine. Fiindcă pretențiile nimănui nu contează atât de mult precum contează pretențiile pe care le ai tu de la tine. Și eu m-am lăsat înfrântă de fiecare dată în ultimii ani. Nu sunt în stare să îmi țin o promisiune făcută mie.
„Vreau”
Atâtea mai vreau, dar nu merit nimic. Nu sunt bună de nimic și nu simt că am destul talent pentru nimic. Mă simt ca o idioată care a călcat pe acest pământ degeaba.
Și nu știu cât mai reușesc să disimulez că sunt bine, că îmi place viața mea, că sunt optimistă, că „zâmbește, va fi bine!”.
Oh, nu.
Nu merit nimic din ce am și din ce primesc. Sunt doar o povară pentru alții. Pentru mine, doar o reamintire constantă a eșecului. Nu am bifat așteptările lor. Așteptările lor pe care, de cele mai multe ori, le-am considerat așteptările mele.
Nu știu, am ajuns să cred că nu e vina nimănui pentru ceea ce sunt și ce simt. Am renunțat la a mai fi furioasă pe alții și la a mai arunca vina în stânga și în dreapta. Am renunțat să mă justific. Poate, poate au contribuit și oamenii și evenimentele din viața mea într-o oarecare măsură, însă de ce naiba să mă plâng? Sunt sănătoasă. Fizic. Mi-aș dori doar o cale de scăpare din mintea mea. O zi în care nu reprezint o dezamăgire și o povară pentru cei dragi, dar mai ales pentru mine. Până atunci, am să disimulez cât pot de bine că „sunt bine”.
Guest post by Eleonora
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.