Există filme pe care nu le poți scoate din memorie. Care te bântuie mult timp după vizionare. ”Sophieʼs Choice” nu este memorabil pentru povestea zguduitoare despre ororile nazismului (”Schindler’s List” de Spielberg, ”La vita è bella” de Benigni, ”The Pianist” de Polanski sunt mult mai convingătoare!), ci pentru durerea insidioasă care evidențiază situații înnobilate de frumusețea prieteniei, a dragostei, a poeziei. E un film mișcător, o poveste de dragoste tragică, te înfioară treptat, pe măsură ce se derulează evenimentele reconstituite ca piesele de puzzle. Alan Pakula e un regizor onest. Nu e sentimental. Nu provoacă reacții cinematografice extreme. Muzica în film este atât de delicată, resemnată și prin ea ne dăm seama cât de importantă este bunătatea, cum poate un gest la un moment dat să salveze (chiar și vremelnic) o inimă de a se face fărâme. Scenariul păstrează puțin din erotismul destul de explicit din roman, nici partea cutremurătoare din lagăr nu e prea bine reprezentată. Se insistă foarte mult pe ideea prieteniei și a dragostei salvatoare valori pe care umanitatea ar trebui să poată fi obligată să le păstreze pentru etrenitate.
Este remarcabilă răbdarea cu care regizorul construiește povestea prin ochii curioși și inocenți ai lui Stingo, scriitorașul de 22 de ani din Sud, speriat și fascinat totodată de Brooklyn. Aflăm cum sunt personajele și situațiile prin percepția lui, naivă, e drept, dar intuitivă de scriitor. Sophie este frumoasă, ascunde traume, suferința o face misterioasă. Nathan e fascinant, imprevizibil, cult, cu treceri brutale și nedrepte de la o stare la alta. Dar e capabil să aducă fericire: le cumpără cadouri scumpe, face puneri în scenă spectaculoase, ascultă muzică simfonică dirijând ca un nebun, după care îi duce pe celebrul pod Brooklyn unde îl așază pe Stingo în galeria marilor poeți ai Americii, cum ar fi Whitman, Hart Crane sau Thomas Wolfe. Pe parcurs, stupoarea lui e și a noastră, dar deja ne plac amândoi eroii damnați: aflăm că tatăl lui Sophie era simpatizant nazist, povestea din lagăr, culminând cu situația-limită când Sophie a trebuit „să aleagă” care copil să îi fie luat spre exterminare. Nathan e schizofrenic-paranoid, se droghează, ceea ce explică crizele lui de gelozie și limbajul agresiv.
Stingo, tânăr crescut în spirit religios, ajunge în Brooklyn destul de speriat de „babilonia” orașului, „Sodoma Nordului”, cum o numește tatăl lui Stingo. Se împrietenește cu un cuplu ciudat, Nathan și Sophie. Nathan e un biochimist la Pfizer, dar are accese de gelozie, jignește incontrolabil, după care trece brusc la stări opuse, de duioșie și iubire pătimașă. Inevitabil, Stingo e fascinat de el și se îndrăgostește de ea. De-a lungul filmului, romancierul în devenire va descoperi o lume care sparge canoanele după care el a fost educat. Se implică în boema pe care cei doi o trăiesc pătimaș, ca și cum ar fi ultimii îndrăgostiți de pe pământ. Nathan îl încurajează să scrie. Sophie îi face confidențe. Împreună sfidează tristețea. Alungă aerul morții prin joc (ca niște copii se amuză în parcul de distracții din Coney Island), poezie, dans și improvizații spontane prin care recreează spiritul Sudului de unde provine Stingo. Fratele lui Nathan îi dezvăluie însă lui Stingo că acesta e nebun, doar bibliotecar la Pfizer, iar după o criză paranoidă de gelozie în care o lovește pe Sophie, Stingo se hotărăște să o ia pe adorata lui și să plece în Virginia. Din păcate, ea se va reîntoarce la el și se vor sinucide cu cianura furată din laborator. Cât timp Nathan e plecat, Sophie îi povestește despre experiența dureroasă din lagăr. Fiică de intelectual polonez de extremă dreapta, ea realizează că tatăl ei greșește când îi dactilografiază cuvântul „exterminare” în discursul pe care trebuia să îl țină la Universitate. Va fi arestată când e descoperită că ascunde o bucată de jambon sub fustă, iar în lagăr va deveni secretara unui ofițer nazist, atras de ea, dar pe care nu îl reușește să îl convingă să îi salveze fiul.
Ce rămâne după toată povestea dureroasă și controversată e poezia discretă: se recită din Emily Dickinson, Thomas Wolfe, Stingo prezintă faptele într-un limbaj metaforic. Apoi, există o poezie gravă a inevitabilului: amorul fizic nebun și pasiunea dezlănțuită a celor doi care se vor o amânare a morții pe care Sophie a cunoscut-o carnal, absurd în lagăr. La final, vor aluneca nebun în adâncurile ei, dar Stingo nu se lasă copleșit de disperare, va parafraza versul lui Dickinson ”E ziua Judecății, bună și dreaptă”: ”E doar dimineața ei.”
Când își aduce aminte de povestea lagărului și renunță la minciuni, chipul actriței e filmat hieratic, pare o icoană vie. Actrița l-a implorat in genunchi pe regizor să îi dea rolul, a învățat germană și poloneză și transmite o complexitate de trăiri cu o finețe rară. Debutul senzațional al lui Kline. Există un rol important legat de imagine: filmul datorează mult strategiilor de culoare. Luminile sunt rembrandtiene noaptea, tonuri gălbui ziua, sepia ștearsă în lagăr, ca un ansamblu pictural care punctează centrele de interes care se intersectează întru înțelegerea evoluției psihologice a personajelor.
Un film care lasă urme adânci, de durată. Poate greu de suportat din cauza finalului, a alegerii eroinei care e de fapt o tortură psihică, dar de neuitat pentru poezia relațiilor umane. Actrița a declarat următoarele în legătură cu scena care dă titlul filmului: „N-am putut să mai citesc scena aceea, scena alegerii. Am citit-o o singură dată atunci când mi s-a dat scenariul. Și niciodată nu am mai recitit-o pentru că nu am putut să suport. Și cred că am procedat așa pentru că eram Sophie, eram în negare și știam ce urmează. Era vorba despre toate imaginile pe care le vedeam încremenite în alb-negru. Dar să trăiești așa ceva, să mergi cu un copil în brațe este înspăimântător și brusc, ofițerul apare cu această alegere neconvențională. Credeam că am țipat, credeam că am făcut-o cât de tare puteam, ca într-un vis, după care realizezi că nu s-a auzit niciun sunet.” (sursa: https://streeprace.wordpress.com/2014/09/20/8-sophies-choice-1982-2/).
Regizor: Alan J. Pakula
Scenariu: William Styron (după propriul său roman) și Alan Pakula
Imagine: Nestor Almendros
Muzica: Marvin Hamlisch
Casa de producție: Universal Pictures (durata 150 de minute); difuzat SUA: 8 decembrie 1982
Buget: 12 milioane de dolari, încasări: 30 milioane dolari
Gen: dramă/ romance
Nota IMDB: 7,7 din 10
Cu: Meryl Streep, Kevin Kline, Peter MacNicol
Oscar pentru cea mai bună actriță într-un rol principal pentru Meryl Streep, iar performanța ei a fost clasată pe locul al treilea în topul 100 cele mai mari reușite pewrformanțe actoricești ale tuturor timpurilor realizat de ”Premiere Magazine”. Începând cu acest film, actrița va colabora cu Roy Helland, coafeurul și machiorul ei pentru restul filmelor sale.
Criticii au decretat: „Sophieʼs Choice este de departe cel mai sumbru film al lui Pakula și în același timp, cel mai memorabil. Este sumbru, dar există un soi de frumusețe tristă în agonia personajelor și este greu să îți imaginezi un spectator care să nu fie mișcat măcar puțin de poveste și de felul în care povestea este relatată. Când se apropie timpul unei explicații finale, la 150 de minute de la începerea filmului, am ajuns să cunoaștem bine personajele și, cu toate că finalul se potrivește personalității eroilor cu care ne-am familiarizat deja, este o grea lovitură care nu poate fi uitată prea ușor în momentul în care plecăm din cinematograf sau închidem DVD player-ul.” – James Berardinelli, ”Reelviews”, 15 martie 2009
Replici memorabile
Nathan lui Sophie: „Te iubesc ca pe o boală pe care nici nu aș ști cum să o numesc. Ca pe antrax. Ca pe tenie. Am nevoie de tine ca de cancer. Am nevoie de tine ca de moarte!”
Stingo: „Sophie, vreau să înțeleg. Aș dori să știu adevărul.”
Sophie: „Știi, adevărul nu te va face să înțelegi. Vreau să spun că îți închipui că, dacă vei afla adevărul despre mine, abia atunci mă vei înțelege. Și abia atunci mă vei ierta pentru acele… pentru toate minciunile mele.”
Stingo: „Promit că nu te voi părăsi niciodată.”
Sophie: „Nu trebuie să promiți niciodată asta. Nimeni, nimeni nu ar trebui să promită vreodată asta. Ah, adevărul, ah, adevărul… nici nu mai știu care este adevărul – după toate minciunile pe care le-am spus.”
Guest post by Raluca Faraon
Și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.