Poezie, experiment, modă, mizerie, dragoste, prostituţie, muzică, droguri, fotografie, faimă, păduchi – şi, dincolo de toate, căutarea maniacală a unui limbaj artistic propriu. Cu cartea ei, „Pe când eram doar nişte puşti” (titlul original: „Just kids”), apărută acum şi în română, la Editura Polirom, Patti Smith ne arată că are, într-adevăr, multe de spus. Iar volumul acesta este doar o parte a poveştii: a începutului carierei sale şi a relaţiei cu Robert Mapplethorpe. Este istoria a doi tineri ce vin din familii sărace, ale căror existenţe se intersectează în New York şi se transformă în destine, ei învăţând împreună nu doar să „facă artă”, ci s-o trăiască în fiecare secundă.
Întreaga lume artistică a New Yorkului este în aceste pagini, toţi cei care la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 însemnau sau urmau să însemne ceva: Janis Joplin, Bob Dylan, Andy Warhol, Allen Ginsberg, Jimi Hendrix, Loulou de La Falaise, Diane von Fürstenberg, Tennessee Williams şi mulţi, mulţi alţii. Şi totuşi, asta nu-i o carte despre celebrităţi. Dar despre obsesia faimei, da: visul lui Mapplethorpe este să fie recunoscut drept egal de Andy Warhol, în vreme ce Patti Smith nu ratează nicio prezenţă la rampă – ca poetă recitându-şi textele, ca actriţă, ca model şi, mai târziu, ca muzician.
Este incredibil cât de fidele sunt rememorările autoarei, aproape că ai fi tentat să o bănuieşti că inventează detalii doar pentru ca totul să pară cât mai autentic. Dar lucrurile nu stau deloc aşa: fiecare rând emană sinceritate şi modestie, iar ele pur şi simplu îţi spun că tot ce citeşti este o relatare onestă până în amănunt. Cu cât este mai simplu textul, cu atât devine mai impresionant – ca o dramă jucată în două personaje (ceilalţi sunt, de fapt, umbre), pe o scenă despuiată de recuzita nenecesară, unde visele şi obsesiile capătă o asemenea putere încât ajung să transforme, ba chiar să copleşească realitatea. Totul redat onest: de pildă, relaţia complicată dintre Patti şi Robert, el totodată în căutarea unei (alte) identităţi sexuale, experimentând cu fervoare şi nonşalant. O iubire imposibilă (da, stiu, sună à la Elena Cârstea), dar nu mai puţin reală. Poate că „simbioză” ar fi termenul corect: „Ideea era pur şi simplu că unul dintre noi trebuia să fie vigilent şi să-l protejeze pe celălalt. Dacă Robert lua droguri, eu trebuia să fiu acolo, lucidă. Dacă eu eram deprimată, el trebuia să fie treaz. Dacă unul era bolnav, celălalt era sănătos. Era important să nu cedăm în aceeaşi zi.” Sau: „Azi mâncăm, dar mâine cumpărăm materiale de lucru.“ Sau: „O dată intru eu la muzeu, data viitoare, tu.“ Onestitatea merge până la mărturisiri dureroase: înainte de a veni la New York, Patti rămâne însărcinată şi îşi dă copilul spre adopţie. Apoi, aflată în marele oraş şi în lipsa banilor, fură din magazine cărţile şi rechizitele de care avea nevoie.
Deşi drama se joacă în două personaje, cum spuneam, relaţia ei cu Robert nu va fi niciodată doar în doi: ei coabitează cu sărăcia într-o încleştare din care fiecare va ieşi, pe cont propriu, victorios. Dar şi cu iubiţii pasageri ai lui Robert. Dureros de compatibili, dar niciodată singuri unul cu celălalt, Patti şi Robert vor scrie istorie după ce acest vertij amoros se va încheia: ea a punkului, el a fotografiei erotice. Dar astea sunt deja alte poveşti, pe care cartea nu ni le oferă. Patti Smith mai are multe de spus.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
