– 4 –
“Dedicație” (Fiorul – de Mouelle Roucher)
(prima parte – aici)
…„Apoi, bărbatul ce-a făcut din mine o visătoare, cel care-n copilărie mă iubea cu promisiuni, părea că tot ce spune e destin, pe care nimeni nu ni-l mai putea schimba. De la Roin am învățat gustul promisiunilor pe care fiecare alt bărbat le repeta. Ți-am dedicat un singur capitol, Roin, unul doar, pentru că tu ai fost iubirea vacanțelor de vară ce ai făcut din copilăria mea, iubirea ce întotdeauna promitea.
Dedic această carte lui Florène, un iubitor ascuns ce niciodată nu a îndrăznit să spună ce simțea. Ca el am întâlnit prea mulți, părea că dragostea le este exilată-n suflet, iar granița din ei era atât de bine conturată, încât niciunul dintre ei nu o putea brăzda. De-ai ști cât mi-am dorit să te aud vorbindu-mi, să-mi spui ce știam c-ai scris în zecile de scrisorele pe care doar le iscăleai, apoi le adunai cu teama de a mi le oferi. Când ai crezut că Grand Mère le-a aruncat, atunci puteai să lupți, să-mi spui ce simți, păcat. Când vei citi ce-am scris pentru tine, să nu te superi, dragule, pentru că acele scrisorele sunt la mine, eu le-am păstrat o viață, dar nu m-au ajutat prea mult, știind că vei păstra închisă iubirea ce mi-o porți, o iubire exilată de la nimeni nu aș vrea.
Iubirea ochilor sinceri, curați ca cerul am întâlnit-o într-un târg de primăvară, când mi-a ridicat poșeta ce-mi căzuse-n braț, iar când privirea i-am atins-o, m-am simțit răpusă, nu i-am mai putut rezista. M-a iubit cu ochii, fie că spunea adevărul, fie că mințea, până când am aflat că ochii lui pot iubi mai mulți ochi căprui decât aveam eu. Am învățat cu greu să nu mă mai încred în palma prinsă-ntr-a lui, când ochii lui albaștri mă priveau, deși ar fi fost cinstit să-mi spună că iubirea lui nu mi-o mai oferea demult, dar iată cum și-a câștigat și el un rol în cartea ce-i cuprinde vina de a iubi o pagină ca mine, pe care el scria.
Am iubit și trupuri, sălbatice ca duritatea unei stânci, bărbați ce nu au suflet, ce văd în mine forme doar. E drept că-ntotdeauna am strălucit, am fost o divă, o tânără cu trupul fin, dar nu obraznic, decent, ce mulți ar crede că de-l privesc îl pot avea. Dar, pe cât de provocator li se părea conturul fizic, la suflet nu aveau cheia, dar nici capacitatea de a intra. Astfel că i-am lăsat s-admire trup, de la distanță doar.
Când mă gândesc la tipul de iubire pe care Piere…”
Am închis cartea și am zâmbit ușurat că viața mea a fost mult mai liniștită, că iubirea ce m-a înconjurat a fost din partea puținelor persoane dragi mie. Cine își dorește oare ca în momentele speciale ale dorului să așeze trecutul pe banca sufletului, într-o sală de așteptare acoperită în sticlă, ce mărginește un parc în plină toamnă și să privească spre suflete ce-au măturat iubirea din calea împlinirii? Am iubit cu totul special. Nu am iubit doar cu toată forța mea, nu am iubit în trecut sau prezent doar. Eu iubesc cu viitorul chiar. Oh!, am să iubesc până când suflarea mea se va amesteca în zâmbetul vântului ce mi-o va lua… vei rămâne acolo, parte din ce sunt eu, chiar dacă nu vei mai ști cum ne-am iubit, chiar dacă într-o zi, asemenea dnei Mouelle, mă vei așeza pe banca celor pe care i-ai iubit și vei spune:
“Am iubit un om decupat dintr-o poveste, un om ale cărui povești se scriseseră cu respirația mea, am iubit un om dincolo de timp, un om ale cărui neobosite așteptări au privit spre mine, amețite de puterea cuvintelor noastre vorbite ca în transă…”
– 5 –
Ceaiul de la Vila Rouge
„Anotimpurile ce au brăzdat trupul firav al dnei Irene Roucher au înghețat atunci când iarna soțului ei l-a făcut să nu mai revină acasă. De atunci, o parte a ființei ei a dispărut precum verdele naturii o face în anumite episoade ale existenței, iar ochii ei au încleștat neclaritatea abandonului. Eram studentă la Paris, jurnalismul devenise atracţia mea pentru moment. Comunicam cu mama mea cel mai adesea spre finele săptămânii, prin telefon… Pierdut în ochii ei îl puteam vedea pe tatăl meu, strălucind, bulversând, provocând, chinuind… un suflet de primăvară ca al mamei mele. Mă durea să o văd reflectând absența, mă întrista să îi aud bătăile inimii căutându-le pe ale sale, când inima devine o busolă ce indică direcția unde și-ar putea ascunde cealaltă viață a sa. Cel mai dificil îmi era să o înțeleg, atunci când se pierdea în detalii despre el, aspecte pe care doar iubirea le poate vedea în cineva, doar ochi ce privesc prin timp și dificultăți pot întrezări.”
Capitol după capitol, gând după gând, părea că sunt tot mai absorbit într-o poveste pe care o măsuram prin intermediul misterioasei Mouelle Roucher. Dar astăzi nu mai trebuia să citesc despre dânsa, dată fiind programarea la un ceai servit la Vila Rouge de la Periferia Lyonului. Agitația din jurul persoanei unei scriitoare celebre era întotdeauna contrastată de dispariția acesteia din peisajul luxos al unei lumi pe care Mouelle părea mai curând să o viziteze doar.
Mai aveam doar patru ore până la programata vizită la ceai, o vizită pe care o prețuiam dincolo de simplul ritual al băutului de ceai. Mi-am ales o cămașă de un negru stins, cu gulerul voluminos, un sacou vișiniu cu cotiere de culoarea nasturilor și mapa din piele în care aveam nelipsita agendă și stiloul primit de la profesorul Madolen, pe care îl dorisem foarte mult. Fiecare întrevedere cu dna Mouelle părea a fi un alt capitol dintr-o serie de confesiuni pe care dânsa nu dorea să le prezinte prin ochiul povestitorului, ci, mai curând, prin ochiul unui tânăr ascultător care îi cunoştea drumul spre inimă. Iar eu luam notițe. Mă obișnuisem să iau notițe fără să mă uit prea mult la agendă. Ajunsesem să localizez diversele etape ale vieții sale pe care în cărţi nu le percepeai ca fiind experiențele autoarei. Mă simțeam un adevărat scriitor în prezența sa, nu doar un scriitor, ci un sculptor al unor experiențe pe care dna Mouelle le-a avut, secrete ce au stat la baza dezvoltării acesteia. Cuvintele pe care le rostea erau reflectoare vii ale unor experiențe ce reveneau în fața noastră doar pentru a mă impresiona.
Am călătorit cu un taxi pentru a păstra integru buchetul de crini albi, intens mirositori. Am coborât din mașină în fața unei porți înalte din metal forjat într-o siluetă de suflet stingher, care părea că îți permite să pătrunzi printre golurile din ea doar cu prețul fărâmițării întregii tale ființe. Nu am avut timp să admir stâlpii ce purtau spiralat pe ei iedera cu frunze mari din metal negru, ce împungeau norii cu o terminaţie spiralată ce închidea universul de dincolo de poartă. Frunzele de iederă metalică pătrundeau pe aici și pe acolo între frânturi de ferestre sudate ale unui suflet aparent deschis. Am auzit pași ce sfărâmau strânsoarea pietrișului ce finisa aleea spre Vila Rouge, pași ce aduceau cu sine o întâmpinare ce m-a luat prin surprindere.
– 6 –
Inul alb al unui câmp de maci roz
Cel mai ușor este să trăiești spontan. Cel mai dificil este să încerci să îți corectezi spontaneitatea atunci când aceasta evidențiază imaturitatea unui tânăr fără experiență ca mine. E imposibil să poți parcurge drumuri create de anticipație, e necugetat să îți limitezi cea mai neînsemnată experiență reală după cel mai îndrăzneț scenariu pe care l-ai putea scrie pentru tine. Aveam să cunosc o distinsă scriitoare în mediul ei relaxat, acolo unde adierea vântului îi cunoștea parfumul și îl purta în piept, acolo unde măsuța albă de cafea păstra în tăcere memorii nespuse decât în șoaptă, acolo unde Le Rhône își ascundea trecerea pentru a oglindi iubirea pe care o ascundea în fiecare litru de apă pe care nimeni nu îl poate localiza în curgerea sa spre revenire sub forma picăturilor de ploaie.
Sunetul pașilor ce nu trăda grabă s-a dovedit a fi chiar al dnei Mouelle, fapt care mi-a tăiat respirația și mi-a luat cele câteva secunde pe care doream să le mai am pentru mult repetata introducere pe care speram să nu o uit. Am rămas încremenit după porțile ce se închideau în urma mea, chiar pe aleea albă ce sclipea în îmbrățișarea razelor de soare. Până să deschid gura să salut, am și fost cuprins în brațe într-o strânsoare maternă și plină de căldură.
– Să te privesc, tinere scriitor! Făcând un pas în spate, m-a privit cu atenție și zâmbind a spus:
– Crini! Crini albi pentru mine! Nu am mai primit crini albi de mulți ani, de când Piere… a plecat într-o altă lume pentru a iubi perfect, cum m-a iubit pe mine. Trezești în mine amintiri ce fac parte din însăși structura existențială a unei simple femei cu experiențe multiple.
I-am înmânat buchetul și am sărutat-o pe obraz doar o singură dată. Parfumul proaspăt ce dezgheța gânduri m-a cuprins de chip până nu l-am mai putut desprinde de mine. M-a cuprins încântată de mână, liberă de seriozitatea cu care era învăluită în public. Am urmat-o cu simplitatea unui copil ce știa că mama lui i-a pregătit o surpriză, doar că nu știa în ce consta aceasta.
– Trandafirii aceștia mov-lila (trandafiri teahibrizi Sissi) îi am dintr-o cultură privată a unui bun prieten, care i-a altoit în mai multe rânduri, până mi-au umplut sufletul cu parfumul lor desăvârșit. Niciodată să nu tai un trandafir din tufa ce l-a înflorit pentru că îi vei pierde parfumul dulce ce însoțește aerul proaspăt de dimineață atunci când te plimbi pe alee.
Mă simțeam stânjenit. Mă simțeam ca un tânăr naiv ce oferă câteva fire de crini unei grădinărese ce locuiește într-un paradis al culorilor, perfecțiunea unui design floral pe care nu îl mai văzusem niciunde. Oare se vând crini cu tot cu ghiveci? m-am întrebat…
Aleea perfectă era mărginită pe partea stângă de un zid verde dintr-un gard viu sănătos. Sistemul de irigare al grădinilor-insulă stropea fin cât să permită luminii soarelui să amestece culori de curcubeu. Apoi picta grădina. Oare aici se forma curcubeul? De aici extrăgea dna Mouelle parfumul ce însoțea fiecare capitol al cărților ei?
– Fă-te comod, mi-a spus, indicând spre masa albă de cafea ce surprindea grădinile și parte din Vilă, iar eu m-am conformat, așezându-mă pe scaunul moale, acoperit cu o husă bleu cu nori conturați peste tot. Oare norii au noțiuni gravitaționale?
La scurt timp s-a apropiat de masă și am privit-o venind într-o manieră pur-elegantă. Trupul îi era acoperit cu o rochie de in alb, simplă, cu broderie realizată manual doar în partea de jos, reprezentând un câmp de maci roz. Părul negru, ușor ondulat, cobora parcă la infinit de sub pălăria roz ce îi acoperea capul, prelungindu-se pe maxilarele fine, alungite, ale unui chip cald. Nu purta ruj, iar culoarea buzelor naturală întrecea cu mult puterea de a impresiona a unui ruj. Cred că am privit-o uluit, pentru că am văzut când și-a lăsat privirea în pământ pentru a mă determina să nu o mai privesc. Involuntar, am coborât și eu privirea spre pământ.
– Eugene va aduce imediat ceaiul. A pregătit dulciuri, ceea ce nu s-a mai întâmplat de mult. Cred că i-am povestit prea entuziasmată de tine, tinere, încât a dorit să te răsplătească pentru că ai repus zâmbet pe chipul meu.
– Eugene, el este tânărul despre care ți-am povestit!
Eugene m-a privit fix în ochi și a zâmbit destul de încântată, trădând faptul că știa mai mult decât părea. I-am zâmbit și eu, m-am ridicat politicos cu o mână întinsă pentru a răspunde încântării cu care și ea a întins mâna.
– De când Piere m-a părăsit ca urmare a unui accident stupid, nu mi-am mai regăsit puterea de a mă ridica. M-am retras la Vila Rouge nedefinit, înconjurată de gânduri nescrise, de urme ale iubirii pe care unghiile timpului le-a încrustat adânc în pielea brațelor mele. „Fiorul” l-am scris mai mult pentru a încerca să sting chinul prins de inima mea de la moartea lui Piere. Fiecare capitol în care am scris despre el m-a făcut să îi simt lipsa mai mult decât oricând înainte. Locul săpat în sufletul meu era în mod iremediabil întrepătruns cu fiecare respirație a mea, dar trebuia să îmi găsesc echilibrul pentru a continua. Atunci am primit prima scrisoare de la tine…
Guestpost by Cosmisian
Citiţi şi
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
