– continuare de aici –
Ouagadougou – ca şi întreaga Burkina Faso – nu mi-a plăcut niciodată. Contează? Nu e o călătorie de plăcere, deşi practic îmi satisfac o plăcere sadică pe care probabil o voi regreta. Hotelul Azalai se află între străzile Joseph Ki-Zerbo şi Independenţei. Sunt aici de două zile şi n-am încercat să iau legătura cu ea. O văd uneori trecând – la aceleaşi ore şi în compania aceloraşi persoane, una fiind un comisar din poliţia locală – dinspre ministerul afacerilor externe către cel al mediului, la nu mai mult de două sute cincizeci de metri de fereastra mea.
Astăzi o privesc încă o dată. De la mansarda hotelului, zona unde are acces numai personalul de serviciu. Fereastra mică şi joasă mă face să stau retras. Poartă – de ce nu mă mir? – una dintre rochiile verzi pe care i le-am admirat mereu şi în care am admirat-o întâi de la distanţă, apoi de care am scăpat-o prin tot felul de camere de hotel. Cumva, mi-e dor. Nu acum. Stop. Merge alene, dacă n-ar avea o mapă în mână ai putea crede că se plimbă. Cine s-ar plimba în soarele amiezii, totuși? Ținuta gen femeie de afaceri nu mi-a părut niciodată potrivită pentru ea; probabil și pentru faptul că am văzut-o mereu ca parteneră și mai apropiată decât ar fi fost, să zicem, normal. Prea sobră, deși sexy, cu părul buclat fluturând în vântul deșertului. Poartă sandalele făcute cadou de mine, în Malta. F*tu-i.
O studiez prin lunetă. Delta Titanium. De patru minute nu-mi mai aud nici respiraţia, nici gândurile. Lângă mine, în stânga, am pe telefon un mesaj gata de expediere: Trebuia s-o faci în Kuala Lumpur. Al tău, până acum… Nu trebuie decât să apăs un buton pentru ca ea să citească şi să înţeleagă, chiar dacă e trimis de pe un număr nou local. Merge atât de ritmic, pasul şi secunda. Și acum îmi dau seama că eu respir atât de sacadat, încât mă întreb dacă nu cumva voi da greş pentru prima dată. Respiraţia mi se domoleşte, degetul mi se încordează pe trăgaciul puștii L115A3, Long Range Riffle. Cu mâna stângă trimit mesajul. O văd cum își coboară privirea la telefon, după care, culmea, o ridică tocmai spre locul unde sunt postat. Ştie. Ştie că vine un moment în vieţile noatre, cel în care suntem ţinte, uneori se întâmplă să fim ţinte ale actualilor ori foştilor parteneri. La ordin. Acceptă gândul automat, respiraţia mi se blochează văzându-i lacrima ce începe să se formeze în colțul ochiului căprui-verde. Mâna liberă i se duce la buze într-un fel de sărut către nimeni. Glonţul porneşte. Când mâna îi atinge pieptul şi lacrima se desprinde de colţul ochiului drept pentru a aluneca pe obraz, glontele deja începe să-i perforeze craniul. O urmăresc cum se prăbușește ca o păpușă stricată în iarba artificială de lângă trotuarul cu mormane de praf deşertic adus de vânt. De vântul schimbării fiecăruia dintre noi. Adio, Lea, şoptesc şi mă ridic într-un genunchi, rămânând gol de mine, parcă neştiind ce trebuie să fac după ce elimin o ţintă. Numai că ştiu prea bine. Trebuie să fug. Cât va trece până voi fi din nou eu ţinta?
*
Plouă. Ciudat să plouă în perioada asta a anului în Ouagadougou. Dacă aş fi afară, nu s-ar vedea că plâng. Dar s-ar auzi. Plâng cu suspine de vreo două ore. Am ucis-o. Am iubit-o. Am ucis-o înainte să mă ucidă ea pe mine. Pentru un moment, mi-a fost teamă. Nu, o frică cumplită. După ce-am ajuns la hotel, am făcut un duș rece și m-am prăbușit în pat. Moment în care am început să plâng. Atunci m-a izbit frica. Că-mi voi face rău. Aşa că m-am legat de barele patului cu perechea de cătuşe pe care le am mereu la mine. În mâna dreaptă am o agrafă de prins hârtie, suficientă pentru a le desface. Nu acum, nu încă. Bocesc mai ceva ca o babă și nu cred că ar fi indicat. Am privit-o crescând, am ajutat-o să crească de la copila care scria poveşti la femeia care mi-a devenit, absolut întâmplător, parteneră. Şi iubită. Dar asta am ştiut-o doar eu. Până acum. Mă obsedează faptul că a simţit, că în privirea ei am citit acceptarea atunci când am apăsat pe trăgaci. Nici măcar ploaia torențială nu opreşte praful deşertic să-mi intre pe geamurile camerei pe care le-am deschis înainte de a intra la duș. Mă sufocă. Mi-e sete. Plâng, mă gândesc la iubita mea, acum victimă, văd ploaia ce parcă vrea să-mi spele fapta şi mi-e sete. Încă nu-mi desfac cătuşele, deşi tot corpul îmi protestează. Mi-e încă frică să nu-mi înfig în gât pumnalul Solingen.
Poate ar fi cazul să mă retrag. Până nu mă retrage altcineva. Poate vine o vreme când nu mai avem decât un singur glonţ de tras: în propriul cap. Nu, sunt deprimat, eu nu sunt aşa. Sau, cel puțin, aşa cred. Dar doare cumplit. Să ştiu că locul nostru de joacă a fost prin camere de hotel și acum ea nu mai e. Pentru că eu am făcut să nu mai fie. Dacă aş fi calm şi aş vedea totul din afară, aş spune că mi-am dat singur lovitura de graţie. Cea în care pumnalul străpunge stomacul şi cad sângerând pentru că n-am fost… atent. Numai că eu am fost foarte atent și mi-am cam făcut-o cu mâna mea.
E timpul să plec? Nu din lume, ci în lume. Să plec din lumea mea, undeva într-un birou? Nu, acolo aş şti mult mai multe decât acum şi limita suportabilităţii mi se pare tot mai aproape. Ar trebui să plec unde mi-am pregătit amănunţit retragerea. În Maroc. Şi să rămân acolo. La dracu’, nu încă, mai am treabă. Încă doi din DSC de tăiat de pe listă. Izabela Pelinni în Italia şi Vladimir Bakrov în Odessa. După care, aşa cum am discutat cu ea și știu că-și dorește, să dispar împreună cu Mia la El Aayoune şi să-mi văd de restul vieţii. Probabil, la cum simt acum, cu toate regretele şi fantomele după mine.
Îmi desfac cătuşele şi mă strâng în poziţie fetală. Îmi vine să închid geamurile… Ploaia tot nu se opreşte şi mă afundă în depresie. Le închid şi mă aşez din nou pe pat, adorm cu lacrimi scurgându-mi-se pe pernă. Încă o noapte. Încă o zi în care sunt viu. Măcar din punct de vedere fizic. Mâine plec spre Italia.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
