Motto: Ori de câte ori ceva mi se pare încă posibil, am impresia că mi s-au făcut vrăji. (Emil Cioran)
– Hai să-ți ghicesc dă viitor, fată, să nu-ți pară rău că nu ți-am zis pă urmă… san shukara…
O știam de peste zece ani, își făcuse veacul în parcul din centru mult timp, la început fusese o prezență exotică, apoi din ce în ce mai estompată pe măsură ce orașul se transforma, cu oamenii lui cu tot. Îmbătrânise și își pusese dinți de aur, luase câteva kilograme bune și avea aspectul acela de femeie măritată, cu puradei mucoși pe lângă casă, mirosind a mâncare gătită cu multă ceapă și a fum de lemne sau poate a tăciuni încinși, mocnind în vatra de cărămidă țigănească. Fuste din mătase înflorate, tivite cu fir de lurex pe marginile plisate ștergeau pământul peste încălțările din piele groasă, cu șireturi descheiate din cauza picioarelor umflate. Pe deasupra, haina de catifea verde plesnea la pieptul enorm, care pleca de sub bărbie și se strângea sălbatic într-un șir de paftale argintii, din loc în loc lăsând la vedere bucăți colorate din eșarfa cu franjuri gălbui, încheiată grăbit peste grumaz. Își purta părul ca odinioară, cu cosițe împletite la spate și aduse peste cap, doar că acum părul era răvășit și avea aspectul neplăcut al firelor de cânepă nepieptănate. Nu mai avea cerceii mari care se sprijineau pe umeri și nici salba nu se mai vedea, dar cine știe, poate fusese acoperită de îmbrăcămintea groasă de iarnă care o camuflase rotund din cap până în picioare. Se vedea după încrețiturile feței și aspectul de pergament al pielii de pe gât că timpul o stigmatizase, dar părea evident că lucrul acesta nu o deranja, câtuși de puțin. Era trecută bine, dar era ea, aceeași care prostea fetele de liceu cu ghiocul pe vremea când stăteam în cartierul acela. Jana venise odată la noi cu o altă rubedenie și mama, care era o mare naivă, având mari semne de întrebare în legătură cu fidelitatea tatălui meu, mare dandy la vremea aceea, intelectual boem cu lipici la femei, se lăsase îmbrobodită să îi ghicească. Fiecare obiect pe care îl ceruseră să îl descânte (setul de tacâmuri de argint, bijuterii, stofe, parfumuri, blănuri, porțelanuri) lua drumul unui sac cu care veniseră, să fie afierosit, ziceau ele, că poartă pe dracul și după ce va sta la ele o vreme ca să fie purificat, va fi adus înapoi. Negreșit. Și mama stătea prostită și eu eram prea nedibace ca să-mi dau seama ce făceau ele sau să le cred vreun cuvânt. Mai știu că bolboroseau ceva în limba lor ciudată și că umblau repede prin casă, prin așternuturi, ba chiar lucrau cu argintul viu, pe care-l ”speriau” în paharele de cristal de Bohemia… Iat-o după treizeci de ani și mai mult, în calea mea, să-mi spună de noroc, să-mi ghicească de viața mea și de slujbă, de copii, de bărbat și de casă, de toate pe care nu era mare lucru să le înșire, fiind atât de obișnuite în peisajul nostru cotidian. Nu m-am mirat de loc, mai mult, parcă m-am bucurat văzând-o. Și m-am lăsat. M-am dus cu ea într-o curte și am zis o rugăciune în gând. Ar putea fi o soluție, mi-am zis, epuizasem toate formele de căutare a adevărului care ne sugrumase ultimii ani, atât de prețioși în rama de argint curat a vârstei noastre, atât de aspri în chinuitoarele minute ale așteptării și ale amarnicei visări…
(mi-au trecut prin minte și prin suflet, val-vârtej, toate stările din ultima vreme, toată neputința de a te cuprinde și de a te păstra, de a te face să înțelegi că sunt lângă tine orice-ar fi, în fiecare secundă, chiar dacă nu mă vrei aievea… nu mă mai pot mira că nu simți lucrul acesta ca pe o completare firească a ta, că nu contează ce spun, pentru că, în definitiv, e absolut necesar să ne despărțim, ca să nu-ți mai fac rău… nu mai avusesem de mult nicio fărâmă de fericire și nu știu cum se face că treceam amândoi prin aceleași stări, și nu era doar în imaginația mea, sau a ta… Sentimentul acela, știi, că îți arde sufletul și nu poți nici să vorbești, nici să te plângi, nu poți decât să stai și să mocnești ca jarul în propria ta inimă și ți-e greu și să respiri… te scrisesem până la capăt cu toate sevele mele și acum nu mai trecea prin mine apă vie, să mă curețe…)
Nu mi-a păsat de nimic, pentru prima oară în ultimele zile mă simțeam bine, mi se luase de pe inimă mocnirea și toată pecinginea, trăiam senzația că ar fi putut să mi se întâmple orice, în lipsa ta totul e derizoriu, oricum, să mă farmece sau să mă dezlege, oricum era mai bine decât să naufragiez în fiecare zi și să acostez doar noaptea, pe furtună.
(cred că ne mutasem într-un singur trup amândoi și el se străduia să rămână întreg, dar nu putea așa sfârtecat și împuținat de atâta depărtare… eram un paradox sordid, un fel de Frankenstein îndurerat, eu într-o parte, tu în alt capăt de lume, ca marii pierduți și totodată respirând și pulsând cu o singură inimă care ne bătea câteodată prea sonor în timpanele firave, făcându-ne să ne ducem mâinile la urechi de durerea absenței celuilalt… când te trage sufletul în jos, e prea târziu să mai cauți explicații raționale sau soluții de ieșire, rămâi cu piatra de moară la gât și de-abia mai poți să închizi ochii, să-ți faci loc prin aerul rarefiat al lumii…)
Sursă foto: pixabay.com
Am tresărit când mi-a scuipat în palme, pentru că a scos un zgomot atât de nefiresc din nu știu ce cotloane ale ființei acum înnegrite de atâta vrajă încât aproape m-a trezit din letargie, și-a frecat mâinile de-ale mele și mi s-a uitat în ele lung, cu niște ochi negri de bufniță ascunși în arcane de sprâncene sure… Pune aici o sută, mi-a șuierat, și-am pus încă una, încă una… și-abia când am avut pumnii plini de bani a suflat pe ei și i-a ascuns sub fuste, nu banii te desparte, maică, bani ai și matale șî domnu, maica mea că e destui… fată, sufletul lui e la tine și al tău la el, drumul vă desparte… era absolut previzibil, asistam la un spectacol prost, eu și o țigancă de aceeași vârstă, ascunse într-o curte, lângă niște tomberoane negre, pe niște cauciucuri vechi, acum transformate în loc de ghicit în palme… curtea, goală, părea o văgăună în care sosisem la ceas de mezat, să mă vând și să mă cumpăr la loc, vindecată prin cine știe ce minune… mi se încălzea iarăși pieptul și mă treceau apele, atac de panică din nou, știam senzația pe de rost, o experimentasem de ani grei, și cu toate astea mi se părea de fiecare dată stranie, pentru că răscolea în mine tot ce părea demult îngropat… M-am înroșit pesemne atât de tare că m-a privit tăios cu coada ochiului și-a început să-mi toarne, pe nemestecate: știi ce văd io aici, fată, năcaz mare, deschide bine ochii… lasă-te de el, maică, numai rău îi faci la sufletul lui și la drumul lui și la steaua lui care nu mai poate fără tine, maică, ascultă ce spun, maică, lasă-l să plece, dă-l de la sufletul tău… are nevoie de femeia lui, maică, de muiere mă-nțelegi, de nevastă, no, să stea lângă el să-l grijească, maică, de viața lui și de copii și nu poate de tine, fata mea… ascultă la mine ce spun, lasă-l la familia lui care este, lasă-l…
de unde știa țiganca și cum a simțit, pe cine anume, pe mine sau pe tine? Cum s-a băgat în capul meu, în capul tău, că asta n-avea nimeni cum să știe…
Abia acum simțeam curat ravagiile disperării și panica îmi tăiase complet răsuflarea, în mâinile țigăncii zăceau palmele mele, albite de cruzimea revelației, schiloade ca niște zdrențe numai bune de aruncat în foc. Așa făcuse Jana, mă căinase și apoi mă afurisise… m-aș fi lăsat în brațele ei și i-aș fi dat tot ce aveam în mine, așa mă simțeam de slabă și încet-încet mă întunecam, cu ochii, cu auzul, cu sufletul pe care mi-l întorsese pe dos și pe care scuipase otravă, ca un șarpe veninos. Din ochii ei tăia în carnea mea o imputare și mă simțeam nevolnică… Vrei să te dezleg? Îți spune Jana de deochi și te descânt…
(trebuia să fii cu mine acum, când mă puteam uita în ochii tăi să-ți spun că știu ce zice Jana și că e adevărat, să-ți dau mâinile astea să mi le încălzești cu catifeaua mâinilor tale albe și-atunci când mă trezesc din starea asta să-mi spui că e adevărat că nu mă mai iubești și să te las să pleci în lume… să-mi spui că vrei să vin la nunta ta (ah, ce clișeu!) și că adori o fată care vorbește limbi străine și te visează în fiecare clipă. Ia toată neșansa noastră și sparge-o în milioane de bucăți de clipe fericite și ține-o pe ea deoparte și de alta a sufletului tău altar, să îl încălzească… iar când te vei trezi în aburi de cafea aromată ca o amintire de dimineață, citește-i în ei dragostea voastră și atâtea împlinite promisiuni… scrie-i poeme de iubire în fiecare seară, c-a adormit pe gândul tău curat și ți-a strâns inima la piept, în somn. Cafeaua cea mai bună, știi și tu, e cea pe care au încălzit-o într-un sărut buzele tale și-aroma ei se dăruiește-ntreagă, în același ritm…)
Mi-am tras cu greutate mâinile din poala ei și-am început să plâng încet, în ele, cu niște lacrimi reci ca niște pietre albe, voind să spăl cu sarea lor descântecul… și acolo, în curtea aceea întunecată, la capătul unui gang pietruit, pășind de-a lungul zidurilor reci, m-am îndreptat de spate ușurată parcă… în palmele țigăncii, în căușul lor, se mai zbătea a neputință o arătare stranie, însângerată, ca un ochi scos pe-o față mutilată sau mai degrabă, privită de departe, o gură cu buzele mușcate de cangrenă până la os.
Mi-am luat capul în mâini și-am încercat să înțeleg cum voi trăi de-atunci orbită și-n muțenie în lipsa ta…
Guest post by Melania Oprea
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Ai fi flatată sau ofensată dacă ai afla ce face înainte de întâlnirea cu tine?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
