Mă simt ca într-un balansoar. Când sus, când jos… uneori prea sus, alteori cam jos. În ultimul timp, mai mult jos. Deși îmi place să privesc cerul, mai ales în zilele când sunt mai aproape de el. Ca astăzi. Căci e ziua mea. Am mai crescut cu un an spre cer.
Preț de… câteva decenii, am trăit și am respirat cu nesaț un aer tulbure. În ceață le-am trăit. Și azi, când toamna a început să-și facă de cap din pricina mea, mă grăbesc să cercetez trecutul. Nu-mi face plăcere. Nici viitorul. Doar clipa de față. Un „acum” incert tocmai prin plasarea lui între „ce-a fost” și „ce va fi”.
Am alunecat când spre aval, când spre amonte, n-am stat niciodată. Am dat impresii în general eronate, m-am ascuns bine mereu. M-am pitit după zâmbete flușturatice și zvâcniri ale pleoapelor, m-am jucat – Doamne, ce m-am jucat! – am pășit în zig-zag printre reguli și adevăruri general acceptate, mi-am format propriile păreri și acum… rămasă cu ele, mă întreb… de ce judec altfel? De ce văd altcumva? De ce ochii mei nu percep linia aceea simplă de-a lungul căreia viața se scurge încet, dar sigur? Eu văd noduri. Coturi. Movile și abisuri. Căderi amețitoare și urcușuri sinuoase. Eu văd alb, acolo unde se zice că e negru. Și invers. Ochii mei nu percep oare nonculorile? Irisul meu rămâne scăldat în umbre?
Zilele acestea am avut un șoc: m-am îndrăgostit de Eros. M-a săgetat din plin, tocmai când mă pregăteam să încui inima cu lacăte fierbinți, iar cheile să le agăț într-un cui ruginit undeva sus, sus de tot… N-am mai ajuns s-o fac. Eros-ul mi-a venit de hac cu surle și trâmbițe, iar eu i-am cântat în strună. Am început să dansez cu picioarele goale și fustele ridicate pe clapele Olimpului și m-am crezut zeiță. Am gustat din nectarul păcatelor și zeama mi-a curs pe piept, în rotocoale dulci, apoi a ținut drumul drept, de mijloc, neabătut de vreun alt gând rătăcit, spre miez. Și-atunci am știut: fusesem blestemată să fiu adorată, lovită de săgeți, înălțată pe piedestaluri și răsucită în aer într-un vârtej îngeresc, făcându-mă să uit că, odată, demult, intrasem în horă cu demonii. Eros-ul mi-a luat mințile și a plecat cu ele, m-a lăsat plină de iubire, balansând între îndrăzneli și renunțări și înclinând mereu, inconștient, spre primele. Căci ce ar fi iubirea fără recidivă… râul fără zbatere… și plutirea fără gravitație? Simple paradoxuri.
Apoi… m-am trezit. Cu un an în plus. Mai înțeleaptă. Hotărâtă să cresc mai îndrăgostită ca oricând.
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
