Am fost și eu copil (II)

1 June 2020

Continuarea de aici.

Locuiam la etajul trei al unui bloc cu patru etaje. Este un lucru ştiut şi perpetuat, că viaţa la bloc te obligă să fii mai atent şi mai silenţios în mişcări, alergări, vociferări, cântări şi râsete. Vecina de deasupra noastră avea (uneori) obiceiul să mai alerge în vastul apartament stil “vagon”, încălţată cu săndăluţe (detest diminutivele) cu tocuri, de se cutremurau pereţii şi  ne perforau creierii.  Pe de altă parte ştiu cât îi chinuiam şi noi pe vecinii de la etajul doi. Îmi amintesc o fază “tare”, care încă mă face să roşesc. Într-o perioadă, domnul de sub noi era chiar directorul “de la serviciul” lui tata (nu toţi directorii stăteau la case). Odată (nu mergeam încă la şcoală) era în vizită la noi un prieten de-alor mei, un inginer, care vorbea cu accent puternic unguresc, dezacorduri etc. Dar era un om extrem de vesel şi glumeţ, râdea mult, tare şi sănătos. Când venea la noi ne răsfăţa cu câte ceva dulce din Ungaria, de la neamuri.  După ce s-au “binedispus” amândoi (el şi tata) ne-a zis: “Cine sare cel mai tare, io dau un leu la el!” Tata doar râdea. Iar noi, ăştia doi mai mici, ne luam la întrecere. Ne cocoţam în pat şi săream jos, pe covor. Evident că direct pe nervii întinşi la maximum ai domnului director şi ai familiei sale. Acesta, disperat, bătea cu coada de mătură în tavan. A fost necesară intervenţia mamei.

 

Iulie 1975. Am coborât pe “6 Martie” până la Cimitirul Eroilor. Priveam apa Mureşului care ajunse până la actualul Bulevard al Încoronării. Erau “Inundaţii”. De la cimitir încolo, spre gară, doar APĂ… Tulbure. Cu tot felul de lucruri luate în cale, plutind în derivă (orice dar nu peturi, că nu ajunseseră în R.S.R!). Era statică precum un lac; nici pic de adiere. Soarele strălucea foarte tare. Îşi scăpăra RAzele ca nişte plete bălaie curgând de sub pălărie şi parcă dansau ca ielele pe luciul apei. Aproape ne orbea. Lumea se uita în zare cu mâinile făcute căuş deasupra ochilor. Şi linişte. Prea multă linişte. Deşi erau acolo mulţi oameni care priveau neputincioşi imaginea, vorbeau încet, aproape şoptit, ca la un priveghi.

În zilele acelea îi auzeam pe cei mari vorbind de Moşu’ Ioji. Nu vrusese să plece de la casa lui şi se urcase în pod. Atunci aveau cea mai înaltă casă de pe stradă, chiar dacă era doar pe un nivel. Unchiul Mircea, unul dintre feciorii lui, mersese cu o barcă până la el, să insiste să vină la bloc, la oricare din copii. Evident că a fost categoric, să nu zic catâr (cum se transmit genele astea!). Atunci s-a dus să-i ducă provizii. Unchiu’ avea cizme lungi până la şold şi pălărie. L-a însoţit şi tata. Vânătorul şi pescarul. Pe fratele meu cel mare nu au vrut să-l ia, oricât a insistat. Lui i s-a dat o misiune importantă: să o ajute pe mama să aibă grijă de noi. Iar pentru noi asta era o bucurie; îl iubeam până la cer şi înapoi. Mai târziu am aflat că tot a reuşit să meargă până la urmă la Moşu’; cu ai noştri cu barca (atunci el avea aproape 18 ani) şi cu încă un văr; iar de la poartă s-au dus amândoi înotând prin curte, până la intrarea în podul casei. Podul în care mereu găseam ceva nou, în cufere, valize şi saci, împreună cu verişorii mei. Podul în care fiecare dintre noi avea spaţiul lui.  Podul în care s-a păstrat copilăria mea.

Va urma

Guest post by Crinela Pop

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Viața la bloc… sau la curte?

Salutări de la Gretchen! Cum care Gretchen?

Moș Dumitru

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro