Lucram la cantina Universității. Abia terminasem facultatea și banii de la părinți se înjumătățiseră sub semnul unui șut în fund care spunea pe scurt: ”Ai terminat o facultate, e timpul să muncești!”. Știam de afacerea asta încă de când plecasem de acasă, după Bac. Așa că m-am angajat la cantină și am continuat cu masterul. Erau 20 de locuri sub formă de burse și nu vă spun că a fost și bătaie pe ele, toată studențimea se îmbulzea la curățat barabule. Aveam să aflăm mai târziu că amărâtele alea de locuri erau prost plătite, dar totuși mai bine plătite ca cele ale doamnelor de sus din bucătărie, care hămăleau de vreo zece ani la ciorbe și la oale arse, munți de farfurii și munți de resturi și gunoaie.
Într-un final am fost aleși 20 de flăcăi și domnițe, 20 de suflete de pripas. 20 de studenți în subsolul umed și întunecat, cu neoane lătărețe care adânceau cearcănele și ferecau mintea. Oricâtă facultatea om fi terminat fiecare dintre noi, oricâtă înțelepciune universală zăcea sub bonetele noastre albe, oricât de frumoși aveam ochii sau inima, acolo nu-i păsa nimănui. Nici cine e tata, nici cine e mama, nici cine ai să fii tu peste 10 ani. Nu, important era cum cureți cartofi, la ce oră vii și la ce oră pleci. Și dacă ști să-ți ții gura. Și asta timp de un an, până-n săptămânile lui florar, deci vreme multă și apăsătoare pentru gura mea slobodă, zglobie și ațâțată.
În fiecare dimineață, la ora șase fix, un baros de frecvențe îmi lovea moalele capului, o alarmă tâmpită de telefon pe care în fiecare zi îmi promiteam c-am s-o schimb, așa cum în fiecare dimineață îmi promiteam că nu mai mănânc cât voi trăi niciun cartof. Zorile mijeau posomorâte, iar eu mă prelingeam din pat, mă împachetam în niște haine reci, mă strecuram pe poarta casei bunicii și cu capul simțindu-mi-l ca un clopot de biserică munteană, urcam Copoul în liniște. Dimineața era mai mult umedă decât rece. Era o toamnă timpurie și blândă, doar vântul bătea uneori, îndrăzneț ca tinerețea, de-mi făcea părul lung și castaniu să-mi fluture în urmă ca o flamură. Mi-l lua în răspăr, cu alint, și-mi plăcea. Pe la mijlocul drumului apucau și becurile de pe stradă să se stingă. Atâta iubeam în diminețile mele când mergeam la cantină. Că vedeam becurile de la stâlpii din stradă cum se sting toate deodată, de parcă asta au pus la cale toată noaptea. Și dimineața cade atunci într-o secundă de noapte, până când se preface imediat în zi. E un moment, atât, un moment scurt în care simți fizic tărâmul dintre noapte și zi, iar inima îmi tresărea cu emoție, de parcă eram singurul om care atingea pentru întâia oară de când Universul locul unde noaptea și ziua se îmbrățișau. Din melancolie mă trezea răgușeala unui tramvai hodorogit care ducea de colo colo oameni tăcuți, somnoroși și triști.
Apoi ajungeam la cantină, trăgeam pe mine un halat murdar și rupt, îmi prindeam părul într-o coadă simplă, luam cuțitașul și începeam să scobesc cartofii. Toți făceam asta. Stăteam în picioare, umăr la umăr, tăceam și curățam cartofi, pe care abia îi vedeam cu ochii noștri de studenți tineri, ochi umflați de somn și nesomn. Dimineața nu prea vorbea nimeni. Se făcea prezența, mașina care vântura barabulele făcea pe nebuna în mijlocul subsolului scuipând apă și aruncând din când în când și câte un cartof, o doamnă de sus mai venea să mai împartă o bârfă cu o altă doamnă de jos și munții de cartofi începeau să se adune în oale. Eu priveam la masa de inox, cum cartofii lasă dâre de bale albe în care mici desene se formau când se usca. Unii citeau în nori, eu citeam în desenele de amidon.
Pe cât de urâți erau când îi scoteam din saci, zbârciți și stricați, mici și mânați, pe atât de drăgălași erau după ce îi curățam, gălbiori și mucilaginoși, se zvârlcoleau unul peste altul aruncați pe masă, pricăjiți și reci, cu bumbi negri pe obraji, nevinovați și golași. Unul câte unul îl luam în căușul palmei, le făceam cerculețe cu cuțitașele, le scoteam coșurile, bubele, vânătăile și îi aruncam apoi în oalele mari, mari cât niște guri de peșteri, îi zvârleam grămadă și ei se adunau unul în altul ca niște cartofi nou-născuți, gângurind. Iar în loc, pe masa noastră, alți cartofi apăreau, mai mulți, fără sfârșit, se întindeau ca râia. Îi împărțeam frățește și tăceam, curățam, moțăiam, curățam. Cartofii erau apoi duși deasupra noastră unde urmau să fie zdrobiți de bucătar, tăiați pentru prăjit sau gratinați cu cașcaval. Numai noi știam cum au arătat la început și cât amar de coajă le crestam ca să mai înțelegi ceva din ei. Afurisiți cartofi!
Abia pe la orele 10 ale dimineții prindeam și noi glas, de se auzea până sus. Ziceai c-a venit ursul la noi și îl ațâțăm bătând din palme și chiuind ca să-l facem să joace. Râdeam, ne jucam cu cartofi, ne pișcam de fund, cântam și povesteam. Fiecare, cum îndrăznea, începea cu cuvinte mândre să spună câte-un amănunt personal despre cealaltă viață. Viața dinafara cantinei, unde tinerețea clocotea în noi, unde aveam unghiile curate și hainele călcate, părul nu ne mirosea a fierturi și unde eram și noi cineva. Un viitor informatician, viitor om de litere, viitor sociolog, geograf, teolog, traducător, politician și tot așa. Fiecare eram cineva, cineva care va ajunge cineva, dar nu chiar în acele zile, nu chiar acolo, în camera faianțată, cu mese lungi și gri în care eram toți ca unul: cartoforii de la Cuza.
Apoi, venea ora mesei. Care era un moment adulat, căci să te trezești la 6 și să lucrezi până la 11 nu e viață de student și ți se face o foame de ocnaș cum n-ai mai simțit de când erai la grădiniță și aveai același program. Doar că atunci între 7 și 11 te jucai, spuneai poezii, trăgeai fetele de păr și pârai băieții. Așa… ia ghiciți ce mâncam noi la ora 11. Ciorbă. De cartofi. Apoi pireu. De cartofi. Uneori ni se mai strecura o mâncărică de mazăre sau o tocăniță, dar numai când plutea în bucătăria cât o hală pe lângă aburii groși ca niște eșarfe și niște picuri de bună dispoziție. Dar era rar. Așa că în fiecare zi ne înfigeam voinici și cutezători în barabulele fierte și răsfierte de bucătarul nostru vânjos și burtos, cu fața roșcovană, glumițe și apucături de ștrengar. Inima lui nu știa ce-i bătrânețea. Mi-l amintesc zvârliu, făcea piruete de la mașina de zdrobit la chiuvetă, căra oalele pline ochi cu cartofi de colo colo de parcă erau farfurii, băga degetul lui mare, de bunic, în ceaunul cu pireu pe jumătate făcut și gusta din când în când. Apoi cânta. În felul lui ne îndrăgea, mereu era vesel când ne vorbea și niciodată nu ne-a dat prea puțin pireu. Iar pentru asta și noi îl îndrăgeam, căci eram mulți și flămânzi.
La sfârșit de lună mergeam în șir indian să ne luăm leafa. Era cea mai faină zi. Dar nu te ținea mult veselia, cam până a doua zi la șase fix, când iar îți promiteai că vei desființa alarma la telefon și că veci nu mai vrei să pui în gură vreun cartof.
Citiţi şi
Pentru toate femeile de 60+, pardon, pentru toate femeile :)
Un dar care va schimba viața a milioane de oameni de anul acesta și până la sfârșitul timpului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
