Am fost crescută de o mamă narcisistă și un tată complet absent emoțional. Așa că e mare lucru că am ajuns la 40+ sănătoasă la cap, trup și suflet. Îmi mulțumesc pentru asta. A fost un drum lung și greu.
De mare ajutor mi-au fost și oamenii care au apărut și au ieșit din viața mea, pe care i-am dezamăgit, rănit, uitat, denigrat, defăimat. Dar și cei care m-au rănit, m-au alungat, m-au jignit, m-au pus la pământ și apoi cei care m-au ajutat să mă ridic de acolo, să mă scutur bine și să plec mai departe. Sau cei care au înțeles că sunt un animal rănit și mi-au dat pace să stau în bârlog și să îmi ling rănile.
Mama mea era mai mereu furioasă. Ca orice mamă narcisistă, m-a înlănțuit, umilit, mi-a extirpat vocea, personalitatea, s-a jucat cu mine, am fost șoarecele ei, a fost un dictator sadic. Iar când am încercat să scap, m-a judecat, blamat și umilit.
M-a și invidiat uneori, dar asta pot să înțeleg. Pentru că și ea e femeie, a avut o dată un vis despre cum ar vrea să arate viața ei și am simțit, de multe ori, că i-am fost piedică. Ca să o scurtăm, mama m-a dezmembrat și a aranjat piesele la loc așa cum a avut ea chef. M-a transformat în ceva ce nu eram, o ființă monstruoasă, cu sufletul țăndări.
Am judecat-o și încă o mai judec uneori. Dar am rupt lanțurile.
Problema cu mamele și familia, în general, e că suntem învățați să acceptăm. Orice, “doar e mama ta”. Știți și voi, nu? De mulți ani am acceptat să nu mai aleg acest “te iubește în felul ei”, atât de nociv. Am avut nevoie să fiu iubită într-un anumit fel. Securizant. Să mă simt apărată, dorită, iubită necondiționat.
fotografie generată cu AI
De curând mi-am dat seama că după-amiezile vin cu o stare de pace. Pe la ora cinci, aproximativ. Era ora la care de ceva timp locuiam cu un bărbat și familia lui și în jurul orei cinci mă retrăgeam în casă, să fac activități domestice, să citesc, să stau pe canapea și să visez. Și știam că în jurul orei 7 toată lumea venea la masă, povesteam cum ne-au fost zilele, fumam o țigară, beam un pahar de vin, mergeam la culcare. Aveam, în sfârșit, reguli. Puteam să funcționez liniștită într-o ordine și nu îmi mai era frică de taifun. Nu mă mai temeam că iar se va trânti ușa la perete și cineva va urla la mine. Nu mai trebuia să fiu pregătită pentru orice. Mereu în stare de alertă, survival mode.
Da, am avut o copilărie ca mulți alții din generația mea. Drept dovadă, cred că suntem o generație lovită în aripă. Norocul nostru că am prins vremuri în care avem acces la informație, terapie, săli de sport, alimentație sănătoasă, bani îndeajuns de mulți cât să nu ne facem griji că nu mai avem ce pune pe masă. Adică ni s-a oferit șansa de a ne vindeca.
Ura și resentimentele față de mama mea mi-au făcut și încă îmi fac rău. Dar am ajuns la maturitatea emoțională necesară pentru a nu mai primi în viața mea ceea ce îmi face rău, însă cu familia nu prea ai ce face. Da, rupi legăturile și e dreptul oricui să rupă legăturile cu părinții, dacă sunt toxici. Dar sunt rădăcinile. Drept e că, dacă iei un vlăstar și îl plantezi în sol sănătos și îl hrănești, va avea alte rădăcini. Noi, însă, nu suntem copaci. Familia e rădăcina noastră și, ca să putem face pace cu noi, e nevoie să reparăm relațiile. Trebuie făcut bilanțul, ca să poți trage aer curat în plămâni și să mergi mai departe. Așa e sănătos. La mine a însemnat să vreau să încep să îmi iert mama.
Și am început să pun întrebări. Am vrut să aflu adevărul, ca să pot înțelege. Înțelegerea m-a ajutat mereu să mă vindec. Așa am înțeles că și mama, la rândul ei, a fost victima unor abuzuri de neimaginat. Nu le voi înșira. Nu are niciun rost. Ideea e că a încercat, așa cum a știut, să nu mă transforme în ea. M-a dus în iad, dar intenția ei era să mă scoată din iadul ei. Nu a fost cea mai bună soluție. Dar a fost tot ce avea la îndemână. Așa a știut, așa a făcut. Asta nu o va absolvi de vină, în ochii mei, dar înțelegerea traumei mamei mele m-a ajutat să fac pași în față, înspre ea, să am un comportament asertiv de cele mai multe ori și să stabilesc granițe sănătoase. Am învățat să văd copilul din mama mea și să îmi pară rău că a trebuit să facă față unor abuzuri atât de grave. Niciun copil nu ar trebui să treacă prin ceea ce a trecut mama mea. Și niciun copil nu ar trebui să treacă prin ceea ce trec eu. Tocmai de aceea nu îi găsesc circumstanțe atenuante. Mi-a făcut mult rău. Rău pe care a trebuit să îl îndrept eu, mai apoi. Așa a fost. Fără smiorcăieli și lamentări. A fost ceea ce a fost. Și pentru că a fost așa, ca să pot merge mai departe și să pot dezvolta relații sănătoase cu oamenii din jurul meu, a trebuit să învăț iertarea cea mai profundă și importantă: iertarea de sine și, prin aceasta, iertarea părinților. Ceea ce mi-a adus cele mai profunde răni, mi-a adus și capacitatea de a ierta și de a deveni un om mai bun.
Fă Rai din ce ai, nu?
Guest post by Elvira P.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
