…nu-mi doream decât să mă învălui cu el, ca o a doua haină, purtată doar trei zile, de Crăciun. Nicio zi în plus, niciuna în minus. Dar cine poate rezuma senzația plăcută a mirosului de brad doar unui timp precis? Aveam o vecină, o negresă frumoasă, care locuia la o mansardă, pe un deal minunat din orașul meu. Se spunea despre ea că iubea brazii, Crăciunul, globurile și beteala mai mult ca orice. Poate doar dansul îi era mai iubit, căci o vedeam, privind furișată de după perdele, cum dansa, seară de seară. Fascinant, ca într-un ritual de ea știut. Și nu e poveste, ea chiar a păstrat Crăciunul și bradul mult timp, până în primăvară, când tot nu l-a aruncat, ci l-a așezat pe balcon, așa uscat, cu beteala tremurând, zdrențuită deja. Si de câte ori venea pe balcon, îl mângâia cu ochii, cu privirea, atingându-l ca într-o vrajă. Mă înduioșa teribil și mă gândeam că tare drag o fi prins de brăduțul ei. Știam că e primul ei pomișor de când venise să locuiască în țara noastră.
Uneori ne obișnuim atât de mult cu imaginea bradului, încât ni se pare de neînchipuit să fie cuiva atât de special și unic, când e mereu doar la o mână întinsă, uitând că sunt lumi numai de nisip și soare, fără verdele nostru curat. Poate de asta, mulți dintre noi nu depășim clișeul acela cu asocierea bradului doar copilăriei – alt lucru la îndemână. De parcă n-ar conta la fel de mult și când ești matur; de parcă încă nu te poți pierde sub miros de pin și vin fiert, visând la tihnă meritată, măcar după un an de zile. Ne costă mult așteptarea și prea o transferăm în trecut când, de fapt, nu conteaza deloc ce vârstă ai. Când vine Crăciunul, vine Vestea, vin Magii, vine Nașterea Domnului, vine Iubirea. Pentru puțin timp uităm de griji, ne străduim să aruncăm într-un colț problemele și ne strângem aproape cu cei dragi. Nu știu cum de reușim doar atunci. Poate vrem mai mult, simțim mai tare, poate toate drumurile duc acasă sau poate ne e teamă că vom lipsi de la apelul celor pentru care chiar contăm.
Când vine Crăciunul știm că e momentul să creștem copilul din noi, să îl adormim sau să-l transformăm în om mare doar dacă vrem. Am încetat demult să îmi doresc daruri, dar nu voi refuza niciodată darul iubirii celor dragi. Și nu e doar o vorbă. Un alt clișeu. Scuturați-vă voi de sănătate, de dragostea primită, de fericire, mulțumire, așezați-vă într-un colț, singurei, și priviți în jur. Fără toate acestea nimic nu mai are culoare. Am fost atâția ani singură de Crăciun, încât, uneori, parcă mai aud murmur de colinde și tăcere nesfârșită, apăsătoare. Fără o vorbă bună, fără un sprijin, fără liniștea din suflet, știindu-te ocrotit și iubit, orice verde ar deveni tern și de prisos. Și, asemenea fetei abanos, mângâi cu privirea bradul meu trainic format din oameni buni și frumoși. Și pot păstra, astfel, taina iubirii și dăruirii… mult, mult, până la următorul Crăciun, când doar înnoim și lustruim globul fericirii permanente. Mi-e inima de turtă dulce azi. O așez lângă o cană cu vin fiert și mulțumesc, încet, pentru tot ce am primit în acest an. Și vă mulțumesc și vouă, dragilor!
Crăciun fericit!
Pe Adriana o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
