Am divorțat. Am divorțat pentru că așa am vrut eu, da. Pentru că lângă tine nu mai simțeam nimic. Nu simțeam că mă iubești, nu simțeam că mă respecți, nu simțeam că mă dorești. Doar când despărțirea a devenit iminentă a început să-ți fie frică. Atunci ai început, brusc, să mă iubești. Atunci ai început, brusc, să mă vezi, să faci aproape tot ce ți-am cerut atâția ani. Abia atunci, când ai văzut că ești aproape să pierzi tot ce ai crezut că e „al tău”.
Tu ai făcut parte întotdeauna dintre cei ce cred că, dacă ești căsătorit, nu mai e nevoie de nimic. E totul ok, doar suntem căsătoriți. Ce, mai trebuie să-i zâmbesc? Mai trebuie să-i spun „Te iubesc”? Mai trebuie să-i mulțumesc pentru diverse? Mai trebuie să o încurajez să-și urmeze visurile? Mai trebuie să mă bucur pentru succesele pe care le are? Mai trebuie să o susțin când e tristă și nefericită? Chiar trebuie să fac asta? Ar trebuie să știe că o iubesc, că o susțin, că bla-bla-bla… e de la sine înțeles, doar suntem căsătoriți, ne iubim pentru totdeauna, nu?
Ei bine, nu. Pentru că eu nu sunt așa. Pentru că mi-e mai bine singură decât singură în doi. Pentru că nu mai vreau să-ți port și ție de grijă. Pentru că mi-a ajuns, pentru că am obosit să nu primesc nimic înapoi, pentru că vreau să trăiesc și să fiu fericită. Pentru că nu sunt mama ta, dar tu nu ai înțeles asta niciodată. Pentru că eu nu sunt proprietatea ta, pentru că eu nu sunt sursa ta de venit suplimentar. Pentru că tu nu ai nici o ambiție, nici o dorință de a-ți fi mai bine.
Te-ai obișnuit cu mine așa. Sau, cum spun englezii, „you took me for granted”. Nu mi-ai acordat atenția, respectul și aprecierea cuvenite. Mereu ai considerat prezența și sprijinul meu ca pe ceva firesc, fără a realiza efortul și sacrificiile pe care le-am făcut eu. Ai respirat aerul, dar nu i-ai simțit niciodată valoarea. Și-acum ai rămas fără aer. Și pentru că așa ești tu, egoist… ai decis să nu mai respir nici eu. Ai decis să faci tot posibilul să-ți demonstrezi puterea dincolo de divorț, să nu accepți că dacă dragoste nu e, nimic nu e. Pentru că tu crezi că se poate dragoste cu forța. Pentru că tu crezi că ți se cuvine. Pentru că tu crezi că în urma noastră n-au rămas decât amintiri frumoase. Pentru că nu tu ai fost cel desconsiderat, cel jignit, cel luat de-a gata.
Îmi cer scuze că eu nu mai cred în iubirea noastră. Îmi cer scuze că pentru mine s-a terminat. Cum se spune… mi-a ajuns cuțitul la os. Și-mi pare rău că tu, cu atitudinea ta, ai reușit să ștergi toate amintirile frumoase. Au mai rămas în urma ta doar cuvinte grele, care dor și dorința ta de a mă ține prizonieră într-o viață pe care nu o mai doresc… E prea târziu să-mi spui că mă iubești!
Am divorțat… acum ceva timp… Și tu încă mă bântui. Tu încă mă consideri proprietatea ta… Tu încă consideri că nu am dreptul să fiu fericită… Tu încă consideri că nu pot fi a altui bărbat… Am divorțat… și încă mai aștept să mă lași să plec.
Camilla T.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Momentul băieților în fața oglinzii din baie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
