E cald în living si în șemineu cânta lemnul ars. Doar șuierul lui și acordurile blânde ale bandoneonului lui Dino Saluzzi revărsându-se din CD player animau camera. Încerc să dorm. Dintotdeauna am dormit prost: un somn prea scurt, agitat, întrerupt. E două după-amiază și totul e scufundat în liniștea de duminică. Prind un pui firav de somn.
Între două lumi, văd o pajiște verde plină de margarete. Câteva gâște sâsâie grase și nepăsătoare pe lângă urechea mea. Simt mirosul lor acru de pene umede și găinaț. Printre margaretele albe cu bumbi galbeni în mijloc, e plin de găinaț verzui, vârtos. Mirosul lor mă inundă, umplându-mă de tihnă: mă văd copilă de 6 ani, prea slabă și timidă, lângă o mătușă cu batic verde-nchis legat după cap, fustă creață, lungă până la jumătatea gleznei, de culoare nedefinită, spălăcită de timpuri, bluză maro cu flori roșii, decolorată şi ea de ani şi sărăcie, care acoperă doi sâni bostănoși, şi o pereche de galoşi bruni din cauciuc. Câteva fire argintii îi ies pe la tâmple, de sub batic. Ochii îi sunt blânzi şi încă vii. E bunica. În jurul ei, alte câteva cumetre gureşe stau pe iarbă. Femeile torc. Cu furcile în brâu şi fusele sfârâind, răsucesc lână sură şi povestesc ceva legat de o vecină tinerică care l-a părăsit pe bărbat’su, lăsându-l cu casa goală. Stau cuminte şi ascult poveştile lor. E duminică şi am ieşit în drum, după obicei. Câţiva copii cam de vârsta mea, fetiţe şi băieţaşi desculţi, nepieptănaţi, cu mâinile înnegrite de soare şi de muncă, cu urmele unui prânz frugal pe la gură, compus, se vede încă, din cireşe negre îndulcite cu miere şi o bucată de mămăligă rece, fugăresc un porcușor rotofei şi roz. Sunt fericiţi să-l tragă de coadă, de parcă ar fi câştigat la bâlci o vată pe băț.
Nu îndrăznesc să mă amestec cu ei. Sunt prea zbenguiți, iar eu sunt o orăşeancă sfioasă. De fapt, mă sperie veselia şi firescul lor. Eu, unicul copil al părinţilor mei, sunt obişnuită cu singurătatea mea. Nu ştiu să mă joc că ei. Mi-e frică să mă cațăr în copaci, mi-e ruşine să intru în vorbă cu ei, deşi mă gândesc că mi-ar plăcea mult. Ei nu au păpuşi, iar mie îmi place să mă joc cu păpuşile. Am doar două păpuşi uzate şi mâzgălite cu pixul. Am vrut să le machiez. Le fac singură fustiţe şi bluziţe, din bucăţele de stofă colorată primite în dar de la croitoreasa mamei. Păpuşile sunt prietenele mele. La şcoală mai am o prietenă, M. Ea nu e ca mine. E zglobie şi înfiptă. Mi-e dragă.
Aici, la bunica, copiii se uită la mine, îşi dau ghionturi şi râd. Se uită curioşi la pantofii mei de lac şi la hăinuţele mele curăţele. Nu sunt noi, nici foarte fumoase nu sunt hăinuţele mele, dar sunt curate. Mă uit şi eu la ei stingheră şi nu cutez să le adresez o vorbă. Vorbesc cu o păpuşă pe şoptite, în spatele bunicii.
Bandoneonul lui Saluzzi se chinuie să mai scoată câteva sunete. CD-ul, pe sfârşite, s-a blocat şi bâlbâie aceleaşi acorduri destrămate. Mă trezesc şi aud scâncind lemnul în şemineu. Au dispărut gâştele, copiii, porcuşorul, margaretele şi bunica. Am din nou patruzeci de ani trecuţi şi sunt departe, departe în spaţiu şi în timp de lumea aceea din vis care mi-a oferit bucuria şi simplitatea vieţii de copil. Privesc afară: casele de cărămizi roşii, aliniate ca într-un desen rectiliniu sunt plânse. E iarnă şi a plouat. Nici zăpezile de altădată, nici lipsa grijilor copilăriei nu mai sunt.
Vacanţa de iarnă tocmai ce se termină şi ea azi. Mă ridic de pe canapea. Pe birou mă aşteaptă cursurile pe care mâine le voi preda. Mă uit la materiale. Pentru o fracțiune de secundă, nu înţeleg limba. Şi mă bucur. Ceva din visul scurt a rămas în mine. Surâd copilăriei demult părăsite şi mă apuc de scris.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
