Las în urmă o viață de om, cu amintiri, cu bucurii, cu tristeți, cu momente interminabile… Las totul în urmă, de neputință. Neputința de a continua. Drumul ăsta e al meu și e numai pentru mine. Nu e făcut pentru doi. De aici încolo, cărarea se îngustează şi nu mai avem loc amândoi. Poate, după ce va trece o vreme, drumul se va mai lăți, dar acum nu mai încape pe el decât o singură persoană.
A fost lată poteca asta la început. Şi aveam mult loc pe ea. Şi alegeam să mergem lipiți unul de altul, chiar dacă mai rămânea mult loc pe margini. Mai intrau și alte persoane, însă noi nici nu le observam. Acum, drumul e mic și îngust. Nu mai avem loc nici măcar lipiți. De alții, nu mai vorbesc. Iar eu am devenit egoistă. Nu mai vreau să împart bucata mea cu nimeni. Vreau drumul meu, potecuța mea, doar pentru mine. Și vreau să mă ierți pentru egoismul ăsta, dar nu mai știu să fiu altfel. Nu mai pot să fiu altfel. Maturitatea mea ți-a furat locul pe care stăteai până acum cu atâta siguranță și încredere. Ai avut atât de multă încredere, încât ai crezut că nimeni nu îți va lua vreodată poziția în care te aflai. Dar tu m-ai învățat să fiu așa. M-ai învățat să resping, să fiu egoistă, să nu îmi pese…
Acum e prea târziu. Nu știu dacă îți voi mai face loc în dreapta mea vreodată. Îmi place aerul ăsta pe care nu mai trebuie să îl împart cu tine. Îmi place să îmi aud gândurile și să nu mai schimb canalul de muzică. Mă bucur de melodia pe care o pot asculta la nesfârșit. Îmi pare rău…
Cărarea mea e mică și îngustă, iar pe ea nu mai încape decât o singură persoană. Dacă se va lăți drumul, promit să te anunț…
Guest post by Ioana Milea
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Despre idealism și bunele, dar nepracticele lui intenții
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
