E un anotimp al revoltelor. O fi acea perioadă a anului când ne încearcă blues-ul post-festivităţi şi când rezoluţiile de Anul Nou, atât de definitive şi de limpezi, au căzut deja în desuet. O fi mîncărimea metafizică a fiecărui suflet înzăpezit, pe care – aşa cum zicea undeva Albert Camus – îl apasă “nostalgia după inocenţă şi o chemare către esenţa fiinţei”. Sau o fi, pur şi simplu, repetabila constatare că trăim într-o lume imperfectă.
Desigur, cel mai comod lucru este să te revolţi împotriva altora. Arătatul cu degetul, pufnitul pe nas, oftatul cu ochii în tavan şi plescăitul exasperat din buze sunt unele dintre cele mai populare activităţi sportive ale omenirii – sincer, nu ştiu de ce oamenii de ştiinţă, cei care îşi fac o ocupaţie din a număra picioarele miriapozilor şi firele din barba Femeii cu Barbă, nu s-au gândit până acum să contabilizeze şi caloriile pe care le ardem pe timpul practicării lor. Satisfacţia unor astfel de fandări rebele pare a fi garantată: ce poate fi mai eliberator decât să pui eşecurile şi necazurile, personale sau nu, în cârca celor care fac şi dreg sau a celor care nu fac şi nu dreg?
Puţin mai delicat este, însă, momentul în care îţi dai seama că e cazul să te revolţi împotriva ta. Credeţi-mă, nu e o privelişte frumoasă! Stai şi tu in fotoliul tău de la gura sobei, îţi bei ceaiul fierbinte şi îţi rumegi nemulţumirile. “X mi-a făcut chestia aia …, măgarul de Y nici astăzi nu s-a apucat de treaba ailaltă …, cât despre Z, să nu mai vorbim, e aşa şi pe dincolo”. Brusc, fără niciun semn prevestitor, ţi se aprinde în faţa ochilor o întrebare, scrisă pe firmament cu becuri de 5000 waţi: “Şi tu? Tu cum stai în toată povestea asta?”. La început, eşti zevzec. Clipeşti mărunt şi eşti mut, pe dinafară şi pe dinăuntru. “Eu? De unde până unde, eu?” te întrebi. Nu-i vorbă, îţi sar instantaneu în ajutor câţiva asistenţi de nădejde, de care te-ai folosit deseori. Victimizarea, pentru început: “Bietul de mine, ce-aş mai fi putut face eu? Şi aşa am destule pe cap. În plus, am fost şi bolnav când eram mic.” Acceptarea şi iertarea de sine sosesc imediat, răstălmacite şi tinute la îndemână, exact pentru situaţii de acest gen. “Ei, ăsta sunt şi nu mă mai schimb. Mai ales la vârsta asta. Am şi eu bubele mele. Sunt doar un om, fir-ar să fie! Ce vreţi de la mine?”.
Mda. Din păcate, dialogul interior se opreşte de multe ori aici. O ştiu din proprie experienţă, aşa cum o ştiţi şi voi. De data asta, însă, lucrurile nu se vor termina aşa. Căci am decis să mă revolt. Împotriva propriei comodităţi, împotriva micilor şi marilor mele laşităţi, împotriva ciorbiţei ăsteia călduţe, în care se bălăcesc perişoarele îngăduinţei faţă de mine însămi.
Mă voi revolta împotriva felului în care consum. Împotriva uşurinţei cu care mă las prostită să îmi încarc coşul cu lucruri inutile, cu ambalaje goale de conţinut adevărat, cu minciuni prea dulci şi promisiuni unsuroase. Împotriva amuzamentului amar cu care mă iert pentru prea multele perechi de încălţări cu care să calc un pământ de care am uitat să îmi pese ori prea multele îmbrăcăminţi pregătite să mă învelească pentru a traversa un timp probabil dat peste cap.
Mă voi revolta împotriva felului în care vorbesc. Împotriva conversaţiei lejere, postprandiale, în care amestecăm dureri ale unor oameni fără nume cu superiorităţi nejustificate ale unei intelectualităţi din care nu mai ştiu dacă fac parte sau dacă mai există. Împotriva felului în care rostesc “românii” şi a felului inacceptabil în care mă simt atunci când rostesc acest cuvânt: ca un explorator trimis de Imperiu într-o provincie sălbatică, de la graniţele lui.
Mă voi revolta împotriva felului în care fac. Mai ales împotriva felului în care nu fac, a sindromului ăstuia de contemplare neputincioasă, inofensiv verbală Împotriva felului în care nu mai zâmbesc, nu mai roşesc, nu mai îngădui, nu mai ascult. Împotriva plutirii mele precaute, la marginea problemelor de care sunt vinovaţi – evident – Alţii. Ceilalţi. Ei.
Iar dacă la anul, pe vremea asta, voi fi eşuat în ştiutele scuze ori micimi, mă voi revolta înzecit, împotriva revoltei mele nereuşite. Şi o voi lua de la capat. Pentru că am de gând să fiu omul care pot fi. Voi?
Citiţi şi
Obsesia pentru greutate: cum o depășești
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
