Viața ta este creația ta! Tu îți construiești viața, iar ce construiești ești tu! Tu ești și piatra, și sculptorul și dalta! (Osho)
Am cunoscut odată, în urmă cu ceva ani, o femeie de vârstă mijlocie, minionă, oarecum ștearsă. O chema Marina și avea ochii așa cum îi era și numele, albaștri ca marea. Era ziua ei de naștere și niște cunoscuți din cercul nostru comun de prieteni i-au organizat o petrecere surpriză. S-a bucurat foarte tare, deoarece era singură în acea zi, soțul (că avea unul), ca de obicei, lipsea din oraș, fiind prin natura serviciului mai mult plecat în delegații, iar fiul ei studia la o reputată universitate în străinătate. Ne-am împrietenit și, zi după zi, am început să o cunosc din ce în ce mai bine. Sau cel puțin așa credeam eu…
©Ferdinando Scianna
Cu toate că era trecută de prima tinerețe, nu muncise aproape niciodată, doar în tinerețe și atunci doar vreo doi, trei ani (că era obligatoriu să ai serviciu în acele vremuri), iar după Revoluție rămăsese acasă să își îngrijească mama și soacra și să își crească băiatul.
O ținea soțul acasă, că el câștiga suficient și o iubea enorm. După ce bătrânele s-au stins, iar fiul a plecat pe drumul lui, ea a continuat să locuiască în casa moștenită de la părinții ei, întreținută din salariul soțului, înconjurată de câțiva câini și vreo două-trei pisici, care îi țineau loc de familie. Se îmbrăca modest, dar destul de tinerește, mergea la piscină de două ori pe săptămână și de alte două, la Pilates. La vremea aceea, mergea numai cu taxiul și lua masa la restaurant, în oraș, aproape zilnic. Nu frecventa mall-urile, că nu îi plăcea aglomerația, nu făcea mâncare și nici curățenie, că oricum nu îi ieșea treaba bine. Făcea soțul, când venea acasă.
Era, evident, de admirat, mai ales de una ca mine, care singură și ruptă-n coate de muncă, alerga de dimineața până noaptea, între două afaceri, copil și casă. Afaceri pe care le urnisem singură pornind de zero, copil făcut dintr-o dragoste care se sfârșise și casă cumpărată din primi bani produși din propria afacerea, după ani lungi de stat cu chirie.
Alături de alte prietene, la o ieșire în oraș, așa ca fetele, am decis că ne simțim bine toate, așadar am stabilit ca în fiecare vineri seară să ieșim în oraș, să socializăm, mai ales pentru că, exceptând-o pe Marina, care era norocoasa grupului, noi, toate celelalte, munceam pe brânci.
Destinul a fost binevoitor cu noi, iar la o întâlnire ca între fete Marina a venit cu soțul, că abia se întorsese dintr-o delegație, rupt de oboseală și epuizat psihic de toți idioții pe care a trebuit să îi suporte. Așa că am putut și noi, cu toate, să-l privim și să-l admirăm cu gurile căscate, pe cel mai soț dintre soți, cavalerul, fără cal ce-i drept, ultimul gentleman perfect de pe planetă.
Nu arăta el prea arător, avea dinții înnegriți și cam stricați, că fuma țigară de la țigară și mai și trăgea la măsea ca un profesionist, dar era politicos, amabil și ne-a povestit toată seara cum a spălat el geamurile când s-a întors din delegație, că doar nu era să o lase pe soțioara lui scumpă și dragă să facă un așa efort, când ea e așa slăbuță și firavă. Dar o să-i facă el, cât stă acasă, câte o ciorbiță bună pe zi, să o pună pe picioare! Iar la fiecare cinci minute îi amintea doamnei lui cât e de frumoasă și cât de mult o iubește!
Iar de atunci, de câte ori era acasă, soțul a devenit nelipsit de la întâlnirile noastre, ruga lui Creangă ,”Fă-mă, Doamne, val de tei și m-aruncă-ntre femei!”, împlinindu-i-se. Și povestea a continuat, an după an, vineri după vineri.
Între timp am cunoscut-o mai bine pe femeia cu ochii albaștri ca marea, iar povestea ei nu era chiar așa de roz cum părea sau cum lăsa ea să pară. Nu provenea dintr-o familie tocmai perfectă, ambii părinți mai fuseseră căsătoriți, iar tatăl, un bețivan ordinar, le bătea și le scotea în stradă indiferent dacă era iarnă sau vară. Când povestea despre copilărie, își amintea cu ochii plini de lacrimi, câte nopți a petrecut împreună cu mama ei, la secția de Miliție. Și mama nu divorța, ca să nu o râdă lumea, că deja mai fusese odată căsătorită, așa că acum îndura. Și mama ei a îndurat, de frica bătăilor, până când bețivanul și-a adus amanta și pe copilul acesteia în casă, așa că mama își făcea de treabă în bucătărie, copii făceau lecții împreună, iar tatăl cu amanta savurau momente tandre în dormitor. Tragică copilărie, ce a lăsat urme adânci în suflete nevinovate.
Așa că Marina, după ce și-a terminat școala, nu și-a fixat ca țel să facă o facultate, ci să se mărite ca să scape de acasă. A rămas gravidă din greșeală cu un tip pe care ea afirma că nu l-a iubit niciodată și pentru că era interzis în acele timpuri să faci avort, au stabilit să se căsătorească, pentru a da legitimitate pruncului proaspăt conceput.
Ironia sorții a făcut ca nunta să fie programată într-un decembrie rece și gri, iar după ce au oficializat relația, a început Revoluția, iar 24 de ore mai târziu, avorturile deveneau legale în România. Dar acum erau căsătoriți, el devenise Soțul, iar ea era de acum soția lui. Casa nu aveau, așa că s-au mutat amândoi în casă cu ai ei, iar acum bețivanul bătrân nu le mai arunca în stradă numai pe cele două femei, ci pe toți trei.
Marina a născut înainte de termen, un băiețel frumos și perfect sănătos, raza de lumină a zilelor ei.
După câțiva ani, bețivanul bătrân a murit, mama ei s-a îmbolnăvit și a căzut la pat, ea nu mai muncea de ceva ani, iar Soțul muncea, dar nu își primea salariul. Datoriile se acumulau cu rapiditate, grijile deveniseră copleșitoare și ea și-a dorit să moară, dar și-a revenit rapid pentru că realizase că nu vor avea bani pentru înmormântare. Așa că atunci când mama ei s-a stins, a făcut un credit pentru a-și plăti datoriile și a garantat cu apartamentul moștenit de la părinții ei. Soțul și-a terminat studiile și și-a găsit un post bine plătit, așa că puteau plăti ipoteca instituită pe apartament, băiatul a crescut și a intrat la rândul lui la o facultate departe de casă, iar ea a rămas înconjurată de câini și pisici, singură în casă.
Se bucura acum că are prieteni, că poate ieși și sta de vorbă cu oamenii, că merge cu noi în parc, pe malul lacului sau în vreo excursie. Părea că lucrurile s-au aranjat bine în viața ei! Așa o vedeam noi și așa ne lăsa și ea să credem.
Până într-o zi când, trecând să-i las ceva, a ieșit alergând din curte, hohotind de plâns. Ochii ei albaștri, nu erau numai înecați în lacrimi, ci aveau pete roșii de sânge semn, că acolo, se spărseseră ceva vase de sânge. Mi-a strigat să o las în mașină să plângă, să se liniștească, pentru că ajunsese la epuizare. Soțul venise acasă dintr-o delegație mai lungă, trosnea și bufnea necontenit, că era obosit și surmenat, nu ca ea care e o întreținută și toată ziua se plimbă și se distrează. El muncește! A plâns, i-a trecut. În câteva zile iar curgea lapte și miere! L-a înțeles, era obosit!
Ea, însă, a început să nu mai iasă așa des, să bea un pic mai mult și să fumeze țigară de la țigară, dar avea noroc cu el, că o iubește, că îi oferă liniștea unui cămin confortabil, că o ocrotește.
Așa de tare o iubea că îi trimitea și câte 200 de mesaje pe zi (cu inimioare și pupici, căței cu floricele-n gură și alte chestii d-astea infantile), iar dacă ea nu îi răspundea la fel, începea să o sune. Nu răspundea la telefon, suna copilul, vecinii, prietenii, că nu știe unde și ce este cu iubita lui. Toată lumea în alertă! Așa că ea răspundea oriunde se afla. Telefonul ajunsese să facă parte integrantă din ființa ei. El suna pe cameră: Ce face frumoasa mea? Ea răspundea: Bine frumosul meu! A păpat băiatu”?, după care îi mai trimitea câteva bezele și rotea camera ca să-l salutăm și noi și ca el să ne poată vedea.
Nouă, ăstora mai fără vino-n coace, ni s-a părut puțin cam exagerat, dar în sinea noastră, ne-am asumat vina lipsei unui așa amor bălos la vârsta lor și la mai bine de 25 de ani de căsnicie.
Până într-o zi, când, în urma unei postări a unei prietene pe o rețea de socializare, Soțul, plecat în delegație, a avut impresia, că frumoasa lui, trecută bine de 50 de ani, stă prea aproape un alt bărbat din grup. A suferit enorm, a vrut să se omoare, să nu își mai ia pastilele și să moară în chinuri, iar ea o zi întreagă a plâns la telefon, implorându-l să nu o facă, să o ierte, că se jură pe toate cele, că a fost o întâmplare.
A trecut, a iertat-o, dar după acest incident, ea a ieșit și mai rar, evitând pe cât posibil grupurile unde erau bărbați, chiar și soții prietenelor noastre comune. Mergeau în excursii numai când venea el acasă, atunci ieșeau și la restaurant, numai ținându-se de mână, el ajungând să participe chiar și la cele mai intime discuții dintre femei. În rest, curgeau aceleași mesaje stupide la fiecare 30 de secunde și zeci de apeluri video, în care toți ne salutam cu Soțul plecat la muncă. Recunosc că nu odată m-am întrebat ce și cât muncește omul ăsta, de își permite să stea atât de mult pe telefon…
Epuizată psihic de stresul de a fi mereu sub control, apostrofată dur în intimitate și mângâiată tandru în societate, starea emoțională a Marinei se deteriora vizibil, zi după zi. Iar într-o zi a explodat! I-a spus în față tot ce avea de spus și i-a atras atenția că nu îi va mai permite să o calce în picioare, să își bată joc de ea și să o manipuleze așa cum vrea el. Că, dacă nu se oprește să o terorizeze psihic, ea va divorța, va vinde casa, își va cumpăra o garsonieră și din restul banilor o să trăiască, mai modest dar liniștită, restul zilelor ce le va mai avea.
El a ascultat-o indiferent, și-a aprins o țigară și i-a amintit Marinei că nu prea are ce vinde, că are o ipotecă pe casă, la care mai sunt vreo zece ani de plătit și că ea nu are nicio sursă de venit. Așa că rebela lui soție ar face bine să se mai gândească! Iar ca să o liniștească definitiv și ca să își dovedească masculinitatea a refuzat pentru câteva luni să mai plece în delegații, drept consecință a fost dat afară de la firma unde lucra și, pentru câteva luni, nu au mai avut nicio sursă de venit, deci nici cu ce achita ratele la credit, dar nici ce mânca. Au rupt relațiile cu prietenii și s-au izolat. Pentru câteva luni nimeni nu a mai știut nimic, răspunsurile reci și telegrafice la apelurile noastre făcându-ne, încet, încet să renunțăm a mai insista.
După câteva luni, am aflat vești despre Marina, cea cu ochii albaștri ca marea, ea a dezvoltat o boală ce o devora pe interior, iar el alerga pe la toți cunoscuții să îi găsească ceva de muncă, fiind dispus să lucreze orice, pe oricât. Iar după cum afirmă Marina, lucrurile s-au reașezat la locul, se respectă și se iubesc enorm și se valorizează reciproc, ea realizând că rebeliunea și incidentele dintre ei s-au datorat, evident, anturajului prost, frecventat de ea, în ultimii ani.
Ea afirmă în continuare că este cea mai fericită femeie, eu însă știu că am cunoscut-o cea mai nefericită fericită femeie, o chema Marina, și avea ochii albaștri ca marea!
Guest post by Raluca Tomescu
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
