Pentru mine, frumusețea fizică a fost zestrea ideală și atuul imbatabil cu care poți atrage și subjuga un bărbat. Ani de zile, multe am considerat că mi se cuvin doar pentru că sunt frumoasă și să mă păstrez tânără și fără cel mai mic cusur fizic era scopul vieții mele. Nu vreți să știți ce ochi de vultur aveam pentru imperfecțiuni ale pielii oricât de mici, ce dezastru însemna un coș ori vreun fir de păr ce scăpase teafăr de la epilat și l-ar fi putut vedea iubitul meu. Îmi reveneam mai greu ca după gripă… Nu exagerez. Chiar așa eram.
Dacă aș fi știut dinainte că această credință era o ditamai prostia, aș fi scutit și timp, și, suferință. Bărbații sunt doar la început flatați de interesul arătat de o femeie frumoasă, dar dacă narcisista și-o ia în cap cu frumusețea ei, pe care o și consideră acoperitoare pentru toate lipsurile, bărbatul ce credeți că va face? Exact, va pleca. Ba nu, va fugi. Şi asta pentru că bărbaţii, sigur, nu oricare, ci cei care contează, iubesc femeile în preajma cărora se simt bine, pe cele care pot oferi mai mult decât perfecțiuni anatomice. Nu mai e doar despre frumusețea exterioară, iar eu ar fi trebuit să cred asta mai devreme, să mă schimb înaintea lor… Are sens ce vă spun?
Și nu doar că îmi trebuia mie această liniște, aveam nevoie de recunoașterea acestei perfecțiuni din partea lor. Trăgeam de ei să aud elogii stupide, gen “nicio femeie nu are pielea atât de catifelată” fără să mă întreb de unde ar fi putut ști cum au pielea toate celelalte femei. Ochii, mâinile, picioarele, slavă domnului, erau la vedere. Eram imposibilă. Femeie în toată firea, nu-mi ajungeam și nici nu mă foloseam altfel. Eu aveam nevoie de confirmări, de re-confirmări și re-re-confirmări doar pentru darurile fizice în toate împrejurările, private sau publice. Eram ca o capcană. Și când începeau să înțeleagă că doar despre asta era totul, dezertau. Eu nu mă impacientam, așteptam. Mi se părea normal să se întoarcă. Nimeni nu părăsește o femeie frumoasă! Dar ei, nu o dată, evitau până și întâlnirile întâmplătoare de mai târziu, uneori chiar foarte târziu: de îndată ce mă observau, că sunt și înaltă, făceau cale-ntoarsă de nu mai era nicio șansă să ne încrucișăm măcar privirile.
Azi, aș vrea să-i spun fiecăruia că am înțeles! Că pot fi o femeie normală, echilibrată, mulțumită, chiar fericită cu cine sunt și cum sunt. Că nu mă mai preocupă atât frumusețea mea, ci frumusețea relației în care aș fi mai mult decât un exemplar feminin norocos, dar cu norocul perisabil. Că azi aș încuraja un bărbat să vadă dincolo de suprafața la care am ținut atât de mult, pentru că am atâtea altele de oferit. Un bărbat care să aibă îngăduința și umorul pentru a înțelege vorbele lui Tom Wilson: înțelepciunea nu vine obligatoriu odată cu vârsta. Uneori, vârsta vine de una singură. Oare ce șanse mai am la 40?
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Obsesia perfecțiunii – The American (Joika)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
