Nimic nu poate fi mai profund pentru un bărbat ca momentul în care femeia de lângă el face trecerea de la o fată haioasă la o femeie frumoasă. Dar oare cum trebuie să fie bărbatul ăla care poate sesiza, întelege și aprecia asta?! Probabil bărbat, chiar dacă uneori e mai simplu sau comod să adormim imediat sau să ne gândim la berile din frigider, decât să o întrebăm simplu: cum ți-a fost azi?!
Multe variabile se pot dezvolta, dar parcă cea mai frumoasă femeie din lume pentru un bărbat nu e cea mai frumoasă, ci cea căreia îi poți proiecta frumusețea în timp. Cea pe care o poți face mai feminină decât este. Mai sensibilă decât crede. Mai puternică decât pare.
E cert că toate astea se pot întâmpla doar datorită nouă, dar mare problemă este că noi nu tot timpul conștientizăm asta și suntem luați prin surprindere. Transformările astea le provocăm inconștient și foarte rar reușim să ne încadrăm în parametrii ei tehnico-tactici. Practic suntem de două feluri, niciunul greșit dacă privești în adâncime. Suntem cu experiență sau fără. Cum e mai bine pentru noi să fim la momentul zero al ei? Nimeni nu poate ști! Bine, poate doar filosofii contemporani care ne dau lecții online, dar nici “măcar ei” nu pot nimeri o majoritate covârșitoare, poate doar niște exemple răzlețe de manifestări, o serie de adevăruri generale și superficiale, aruncate la plesneală, iar unele mai slabe la refuz se aciuează pe lângă și îi transformă pentru moment în niște zei ai iubirii eterne ce dețin adevărul absolut.
Probabil, îndrăgosteala aia, în care cântăm la harpă pe un norișor și visăm frumos, se întâmplă celor mai mulți dintre noi, și avem impresia că am întâlnit marea iubire și unica. Concret, de cele mai multe ori trăim cu iluzia asta, poate pentru că sperăm atât de tare să se întâmple, încât ne agațăm de acel nor și poate, poate sau nu putem concretiza mai mult și coboarâm la prima gară. Apoi la a doua, și la a treia, și tot așa până ajungem să confundăm iubirea cu îndrăgosteala și mersul trenurilor cu mersul norilor.
Îndrăgosteala propriu-zisă e semnul că se poate. Practic, de aici în colo apare viața, cu ale ei, cu toate. Neajunsuri, dorințe, visuri neîmplinite, riduri, vergeturi, burtă, chelie, neputințe. În fond, nu e nimic rău în toate astea, toate sunt doar niște piese dintr-un mare puzzle ce trebuiesc puse fix la locul potrivit, altfel nu se leagă. Cu alte cuvinte avem nevoie de probe, dovezi indubitabile, nu suspiciuni rezonabile. Iubirea înseamnă un spirit practic trăit în duet, în condiți de stres, cu reușite însă, pe măsura sacrificiului. Iubirea este rezultatul luptei dintre dorință și putință sau dintre adevăr în stare pură și sinceritate cosmetizată.
Bun, revind la oile noastre, să nu uităm esența. Nu sunt un credincios habotnic, merg rar la biserică și atunci doar pentru a mulțumi, dar “din surse” am aflat că femeia a fost lăsată pe pământ pentru a da viață, tot ea a fost ispitită să muște din măr și tot ei îi sunt dedicate cele mai frumoase poezii, picturi și cântece. Ea dă tonul, fie că ne convine, fie că nu. Asta am înțeles de mic, mai ales din poveștile amuzante ale tatei, când spunea că, după ora șase seara, nevasta nu mai trebuie contrazisă, după ora zece trebuie să-i spui da la orice, iar pe la miezul nopții neaparat să-i confirmi că ai același gând cu ea, adică mâine speli vasele, dai cu aspiratorul și chiar repari bateria de la duș, pentru…o noapte liniștită. Sau când, tot el spunea, primii douăzeci de ani sunt mai grei, mai ales când tre’ să te „sacrifici” singur la nevastă, trece viața “pe lângă tine” și te trezești cu copiii mari și nevasta tot frumoasă!
Tot “sursele” mi-au scos în cale tot felul de experiențe, spun acum la ceas de seară, relaxat și iubit, care mai de care mai interseante. Cu orgolii, gelozii, nopți lungi, vin bun și sfârcuri tari, privind mândru din spate și în urmă. Cu examene și teste, întrebări și nervi, valuri și secetă. Viață și iar viată. Cu buze blonde sau pistrui, ochi mari și unghii lungi, păr roșcat și trupuri vii, cu remușcari pentru anii pierduți și “răzbunări” fierbinți. Toate a trebuit să le simt și să le gust pentru a întelege că iubirea vieții e doar una. Poți împrumuta puțină iubire, o mai poți lista la bursa uneori, dar ca orice plasament strategic, în iubire trebuie tu să învestești întâi și cu răbdare îți vor veni dividendele. O viață întreagă.
Ca orice început de bărbat, am investit aiurea și eu, ba în câteva baxuri de whisky, în burți de bere, în felurite strategii de acostament prin „porturile” cele mai voluptuoase, prin diferite așternuturi, mai calde sau mai colorate. Mi-am încercat și eu norocul, ce să fac?! îi povesteam unei amice, într-o cheie în care îmi etalam ego-ul plin de satisfacție și ușor cucernic, până când mi-a zis: ai grijă că, la un moment dat, o să devii daltonist și nu o să poți să te mai bucuri de culori. Nu o să le mai distingi. Așa rupt din context, pare o chestie banală, dar mi-a dat restart. Am început să-l înțeleg pe tata, am îmceput să văd armonia de acasă, și mai mult de atât, am început să-mi doresc și eu așa ceva.
Încep să cred că am devenit bărbat și eu, și, ce să vezi, nu datorită mie!
Încep să cred că m-a lovit o cometă ori femeia de lângă mine e vreun extraterestru, ceva?!
Io credeam că doar bărbații pot transforma fetele haioase în femei frumose, nu și că femeile pot transforma băieții mișto în bărbați bine. Ce bou! 🙂
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Pentru toate femeile care se apropie de 50 de ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
