Și nu pot să nu mă gândesc și la mine, cum îmi petrec singură timpul, cu mine, fericită, simțindu-mă bine, făcând lucruri pentru mine și iubindu-mă. Fac toate astea, în proporție de 50% cred, sper. Dar în cealaltă proporție sunt eu, stând furioasă, dezamăgită, încă nedumerită și repetându-mi discursurile în minte, toate făcute pentru el. Câteodată morala din discurs urlă, câteodată sunt indiferentă, alteori superioară situației și cumva reușesc să privesc totul din afară. Dar încă nu am o poziție fermă. După două luni jumate, sunt încă fără un discurs clar și de neschimbat. Sunt încă fără un closure.
Cât de dezarmantă și dezamăgitoare a fost experiența asta pentru mine…
Mi-am amintit azi, cum după prima întâlnire cu el (în care am băut trei litri de apă, pentru că aveam emoții, transpiram groaznic și aveam nevoie să mă hidratez), am ajuns acasă, am luat mașina și am ieșit în oraș, să gândesc. Și am luat-o spre cartierul în care el stă, neștiind care e casa lui, știind că el nu e oricum acasă și mă pot plimba liniștită. Ulterior, am descoperit că acolo unde am întors mașina în noaptea aia, fără să știu, era chiar poarta casei lui.
În toată plimbarea mea mă întrebam dacă fac bine, dacă aleg bine, dacă tot ce simt e real și dacă chiar se poate că el să fie cine îmi arată că e și noi să simțim lucruri așa intense unul pentru celălalt. Mai ales eu, care nu mai fusesem dată pe spate de câțiva ani. Mi se părea totul între noi aproape brutal de sincer și mă încânta maxim asta. Descopeream deja o siguranță și încredere în el și mă miram. Cumva, nu mi se părea ciudat că el mă vrea, mi se părea interesant că și eu aș putea să îl vreau. Am zis că o să mă lămuresc cu timpul, mi-am zis să las deoparte toate fricile, zidurile și prejudecățile și să trăiesc ce mi-e dat, pentru că merit să ne dăm o șansă și să încercăm. Rău nu are cum să fie. Am trecut prin atâtea, ce se mai poate întâmpla? Little did I know…
Am căzut. Iar.
Și de aici poate pornește trezirea mea, cam ca acum 5 ani, când a fost nevoie de o căzătură și niște vânătăi ca să deschid ochii și să merg mai departe cu mine. Și atunci, ca și acum, mă gândeam la un el. Și acum, ca și atunci, cred că a fost un semn clar să nu mă mai gândesc la el. Eu sunt cu mine, indiferent de cine e pe lângă mine. Cred că am un “mine” frumos, care crește, evoluează, se apreciază, e deschis, iubește și e sincer (modest), dar care deocamdată e la 50%. Cealaltă parte e supărată, un pic pierdută și nepăsătoare în același timp. Oare am căzut azi și fizic, ca să mă ridic cu toate de la același nivel?
B.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Am cunoscut-o pe cea mai nefericită femeie fericită
Draga lui soție, iartă-mă, te rog, dacă afli
Dacă nu avem nimic pentru care am muri, ce rost are să mai trăim?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
