Să ne înțelegem: oamenii au burtă. Animalele au burtă. Toate viețuitoarele din lumea asta care mănâncă au burtă. Este valabil și pentru femei. Femeile au burtă. Numai în mintea vostră plină de postere cu fotomodele, femeile care au burtă sunt gravide. Numai în mintea voastră, toate femeile care nu sunt gravide au abdomenul plin de pătrățele. Că și voi, domnilor, neputând fi gravizi, aveti abdomenele numai fibră și pătrățele.
Eu am avut burtă de când eram mică. Nu burtă mică, abia sesizabilă, ci burtă mare, vizibilă, proeminentă. Așa cum au boșimanele, burtă mare, țâțele lăsate și fundul bombat. Fără să fiu gravidă. Când am fost mică, am scăpat, s-a pus totul pe seama rahitismului, apoi al vederii proaste, dar cu cât deveneam domnișoară, apoi adult în toată regula, întrebările „ești gravidă?”, „când naști”, „ai gemeni” mă scoteau din minți.
Eram la muncă când această întrebare a venit de la un domn care nu văzuse în viața lui decât anorexice, iar burta lui, pentru că încă nu depășea dimensiunile unui butoi, nu o considera dovada vie a poftei sale de sarmale și de mici de la Dedulești, ci doar un artificiu care-i punea mai bine în evidență tricoul mulat.
– Sunteți gravidă?
Nu, nu eram, dar pentru prima oară în viață nu am mai putut raspunde cu o scuză de genul „nu, sunt puțin balonată”, ci am răspuns cu o minciună.
– Da, sunt! Haideți să continuăm schițele.
După doar câteva linii trase pe hârtie, domnul dă semne de nestăvalită dorință de socializare.
– În câte luni?
Simt un fior rece pe șira spinării. Răspund totuși calm, fără să mă intereseze dacă poate fi un răspuns credibil:
– În două luni.
– În două luni? Așa de mare burta pentru doar două luni?
– Domnul meu, vă rog frumos, mai am și alți clienți, am putea continua discuțiile despre proiect?
– Desigur, îmi răspunde domnul amabil și-și trage lângă el niște reviste frumos colorate.
În timp ce eu încercam să schițez ceva, el răsfoiește revistele cu viteză, nepărând a cauta ceva special.
– Știți, și noi ne dorim copii.
Eu ridic ochii din schițe, iritată că acest subiect nu s-a încheiat încă.
– Noi? Care noi?
– Eu și soția! și arată spre o doamnă voluminoasă cu o burtă mai mare decât taburetul pe care stateam, rămasă la intrare în magazin cu ochii pironiți pe o bucătărie roșie.
Aș fi vrut să-i răspund „Și de ce nu mergeți dumneavoastră frumos acasă, ca niște porumbei, și o puneți de-un plod?”, dar eticheta nu-mi permite și doar zâmbesc amabilă. Gura mi-o ia totuși pe dinainte:
– Dar văd că și soția dumneavoastră este însărcinată. Aici voiați, de fapt, să ajungeți, nu?
– A, nu, răspunde domnul râzând, ea este doar puțin balonată.
– Poftiți oferta. Vă rog s-o analizati și să reveniți când sunteți deciși să faceți comanda, îi spun eu grăbită domnului, în speranța că voi scăpa mai repede de el.
– Vrem să comandăm acum. Panseluța, vino, dragă, să alegem culorile.
Și Panseluța vine calmă și neprihănită, ca o căprioară aflată la pășune. Și se așază cu jumătate de fund pe scaunul ei, jumătate pe scaunul soțului și-mi zâmbește galeș.
– Uite, ii spune soțul, doamna este gravidă în două luni. Nu este adorabil? Și râde pe sub mustață, șoptindu-i la ureche Panseluței „cred că în trei luni ne cheamă la botez”…
Eu simt fix în buricul meu bombat de „sarcină” creșterea bruscă a temperaturii în showroom. Le întind contractele la semnat și le urez „succes la făcut copii”. Ei ies zglobii ca niște iepurași, în timp ce eu mă întrept epuizată spre fumoar.
Peste două luni, comanda lor sosește în țară. Îl invit telefonic pe client la magazin. Îl văd intrând ca-n basme, trimițându-și precum un buzdugan burta înaintea corpului, după el intrând grațioasă Panseluța. Îi invit să se așeze pentru a stabili data montajului.
Uitasem cu desăvârșire ultima conversație cu ei, dar întrebarea lui îmi creează brusc spasme și transpirații reci în palme.
– Ați născut?
Trag aer în piept și caut disperată în minte o poveste care să mă scoată din încurcătură. Și minciuna vine, mai repede decât mă așteptam. Răspund grav, evitându-le privirile:
– Am pierdut sarcina…
– O, nu, nu se poate, se smiorcăie Panseluța. Dar vi-l doreați, nu? Și totuși…
Eu simt că-mi pierd răbdarea și răbufnesc:
– Doamnă Panseluța, te rog eu, ia-ți-l pe burtosul ăsta din fața mea și cărați-vă din magazinul meu. Vreți să vă cumpărați mobilă sau să-mi numărați partidele de sex din timpul ovulației? Nu am fost niciodată gravidă, sunt doar grasă. Așa cum sunteți și voi. Panseloiul tău are circumferința burții mai mare decat diametrul capacului de canal cu șase găuri și voi mă întrebați pe mine dacă sunt gravidă? Afară!
Aș fi vrut să le răspund așa, dar nu era nici magazinul meu, eram o simplă angajată și, pe deasupra, ei chiar sufereau pentru „drama” mea.
Mi-am cerut doar scuze, le-am spus că am încă grețuri matinale post-avort și am rugat-o pe-o colega să preia cazul.
La recepția finală a lucrării, domnul m-a îmbiat cu o portocală, făcându-mi cu ochiul:
– Vă rog, domnișoară, serviți o portocală, știu că vă e poftă. Copilul cere și el, sărmanul… și i-am zărit dintele de aur strălucind ca steaua polară printre firele dese ale mustății.
Guest post by Otilia Cîmpeanu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
