Când părintele tau se stinge, moare și o parte din tine cu el. Nu are nicio importanță câți ani are el. Mereu, tu vei fi copilul lui și el părintele tău.
Stau în picioare la căpătâiul lui, lipită de bara rece a patului de spital, și-l privesc neputincioasă, tristă și încerc să mă consolez cu ideea că până la vârsta de patruzeci de ani, am avut un tată. Spun că am avut, chiar dacă încă respiră. E rupt de lume, de viață, de mine. Sunt la căpătâiul lui nu pentru el, căci e în lumea lui, ci pentru mine, care nu știu cum va fi lumea mea fără el. Geme, tresare și am impresia că se luptă, că se opune la ceva nevăzut mie. Sunetele pe care le scoate, mişcarea ochilor lui pe sub pleoapele pecetluite, mă înfioară și mă dor fizic. Doctorul îmi spune că sunt reacții necontrolate și că, de fapt, nu-l doare nimic și nu știe nimic. E intubat și ventilat artificial de câteva zile. Îl întreb pe doctor dacă tatăl meu mai are vreo șansă. Îmi spune că nu. Încerc că nu plâng. Ce vină are el, să-i plângem toți pe umăr? Să-l încărcăm fiecare cu disperarea noastră. Simt nevoia să-mi iau capul în mâini și să plâng cu hohote, cu năduf, cu disperare. Să obosesc de plâns, să mor de plâns și ies de la terapie intensivă și mă duc în parcul spitalului pe o bancă, unde mai toată lumea, ca și mine, plânge. Fiecare este atât de absorbit de disperarea lui, încât poți să-ți tai și venele, că nimeni n-ar observa.
În toată tristețea mea, încerc să rememorez amintiri trăite cu tatăl meu și-mi amintesc că, de câte ori vorbeam despre oameni care zac imobilizați în pat, tatăl meu îmi spunea că ar prefera moartea. Că niciodată să nu-l lăsăm să zacă inconștient și să-l hrănim cu lingurița și atunci am înțeles… Mi-am șters ochii și obrajii de lacrimi și m-am dus la medicul lui și l-am rugat să-l debranșeze și să-l lase să se stingă liniștit și demn. Medicul s-a uitat la mine cu înţelegere și mi-a spus, cu blândețe, că am văzut prea multe filme americane și că în România nu așa se fac lucrurile astea. Am mai stat cu tata și am plecat spre casă.
A doua zi, tatăl meu a murit. Cu o seară în urmă, după plecarea mea, l-au debranșat de la aparate. Tatăl meu a respirat singur și a murit demn și liniștit. Am înțeles că, dacă iubești pe cineva, trebuie să pui dorințele lui mai presus de ale tale. Că nu e corect să-ți ostoiești conștiința, spunându-ți că ai făcut tot ce e omenește posibil, ci să faci ceea ce e mai bun pentru el, chiar dacă pe tine te doare și te încarcă sufletește. Că, dacă tatăl meu ar fi putut, s-ar fi debranșat singur de la aparatele care îl mai țineau în viață. Iubirea înseamnă sacrificiu. Însemna să-mi iau „la revedere” cu zâmbetul pe buze, chiar dacă sufletul meu plângea și să accept că ție, tată, îți era mai bine să pleci decât să rămâi.
Pe Miriam o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
