Veți spune, poate, “ok, știm, fiecare, câteva femei care spun același lucru, de ce-ai iubi-o tu mai mult decât ele? Ei, bine, când lucrezi la Spitalul Universitar de Urgență, când răspunzi de trierea cazurilor la camera de primire – acolo unde viața e aproape tot timpul pe muchie de cuțit și atârnă de un fir de ață, ajugi vrei-nu vrei să-i înveți prețul și s-o iubești din toată ființa ta. Când ore în șir trebuie să fii calm și eficient pentru a ține, cât stă în puterile tale, moartea la distanță, te bucuri apoi cu tot sufletul de lucrurile simple, care nu ți se mai par deloc mărunte. Asta e partea minunată a meseriei pe care mi-am dorit-o de mică, la care nu mi-a fost lesne accesul și care îmi cere în continuare din mintea, sufletul și timpul meu ca să o pot face bine. Și i le dau bucuroasă.
Cu rujul Eva din colecția exlusivistă Pure Red de la L’Oréal Paris. Așa am ajuns la spital în acea zi. N-am mai avut timp să mă demachiez, am intrat direct în tură. Primul bolnav pe care l-am văzut a deschis ochii și în secunda următoare și-a pierdut conștiența. Prilej de glume între colegi, care au vrut să mă trimită acasă, considerând că aș fi un pericol în plus pentru pacienți…
Zilnic am de-a face cu situații extreme care cer decizie rapidă și corectă. Mi-a luat ani buni să-mi stăpânesc emoțiile și să nu duc cu mine acasă toate durerile. Am învățat să fiu tare, nu bărbată. Când m-a mai răzbit câte-un plâns, am avut grijă să fie departe de bolnav. Am învățat să mint cu seninătate un muribund când asta îi ușurează trecerea. Am învățat să-mi împart compasiunea între nefericiții loviți din senin de soartă și să n-o mai risipesc pe oamenii care-și fac rău cu bună știință. Sunt medicul tuturor, fac tot ce pot pentru fiecare, dar când văd atâta dorință de a trăi în ochii celor care nu din vina lor nu mai au nicio șansă, mă cutremură inconștiența celor care disprețuiesc darul vieții. Am învățat poate și cel mai important lucru: să trăiesc, să nu mai risipesc timpul pe nimicuri. Trăiește clipa! are un înțeles special pentru cineva care vede în fiecare zi cum se poate curma tot într-o clipă o viața. Nimic nu e, în același timp, mai puternic și mai fragil ca omul. Dacă înțelegi asta, poți da vieții tale plinul care te poate duce cât mai aproape de fericire.
Ce mă face fericită în afară de reușitele muncii mele? Să petrec timp cu părinții mei, cărora le datorez atât de mult și care, în simplitatea lor de oameni buni, nu înțeleg cum de-aș putea avea eu vreo datorie față de ei. Să călătoresc. Dor de copil neavut, neplimbat. Să mai învăț. N-aș putea altfel. Mă tem de odihna minții. Să îmi mai cumpăr, din când în când, câte ceva din lucrurile la care am visat, nimic extravagant, o pereche de cizme, un ruj... Dor de studentă modest îmbrăcată și nemachiată. Și, cum tot se apropie Crăciunul, abia aștept perioada asta a anului care-mi dă cea mai multă energie și cea mai frumoasă stare. Sunt cu adevărat cea mai fericită când pot să fiu cu ai mei și să împodobesc câte 6-8 ore brăduțul… Uneori, însă, Crăciunul mă prinde la spital și atunci arăt așa… 🙂
Roșul a fost dintotdeauna culoarea vieții pentru mine. Nici nu se putea altfel. 🙂
Adriana Bidică, medic specialist medicină de urgență, Spitalul Universitar de Urgență București
N.red. Acest articol face parte din seria de șapte povești ale unor femei obișnuite, din cele pe care le-ați întâlnit deja, șapte femei frumoase care găsesc și timpul ca să arate… simply gorgeous! 
Prima poveste este aici, a doua poveste, aici, a treia, aici, a cincea, aici.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Spiridușul din bradul de Crăciun
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
