Când vorbesc despre mine cu cineva nou, nici nu îndrăznesc să mai spun ce vreau, ce gândesc, cine sunt eu. Pentru că, odată cu trecerea timpului, am devenit un om care ştie ce vrea, dar mai puţin şi cum să ajungă acolo.
Dacă spuneam acum cinci ani că vreau un copil, toţi o luau la fugă că era prea devreme, era vremea cluburilor şi a fanteziilor care, evident, nu implicau existenţa unui copil. Dacă spun că vreau acum un copil, e clar, e ceasul care ticăie, sunt percepută că o disperată care e pe ultima sută de metri şi nu vrea să piardă ultimul ovul care se zbate între viaţă şi moarte să reziste până când cineva va împărtăşi aceeaşi dorinţă.
Dacă spun că nu fumez şi nu beau, deja sunt văzută ca o măicuţă plictisitoare. „Cum, nu bei nici în club? Te pomenești că nici cafea nu bei… dar tu cum te trezeşti?” Şi aşa ajungi să-ţi dai seama că trebuie să ai vicii ca să exişti. Să ai vicii ca să socializezi la masă la o terasă, în pauza de la job sau la vreo petrecere la care oricum nu te-ai fi dus dacă nu trebuia.
Dacă spun că am trecut printr-o perioadă grea din viaţa mea, care a culminat cu o depresie împletită cu anxietate, dintr-odată parcă sunt nebuna care tocmai a ieşit de la reabilitare. Nu, dragilor, oamenii care au supraviețuit şi au ieşit din despresie prin propria luptă, cu propriile eforturi, merită apreciaţi. Asta nu înseamnă că înnebunim de gelozie la primul apel cu număr privat din telefonul iubitului.
Dacă sunt deschisă şi admit că din social butterfly am devenit o introvertită, majoritatea nu ştiu cum să dea bir cu fugiţii, de parcă sunt purtătoarea vreunui virus mortal. Cu cât citeşti mai mult şi analizezi oamenii şi însemnătatea vieţii, cu atât trebuie să separi cotidianul de lucrurile care contează cu adevărat, simţi nevoia să te retragi un pic din toată vâltoarea asta şi să pui pe PAUSE oamenii care îţi consumă degeaba timpul. Nu este nimic rău în a petrece mai mult timp cu tine decât într-un anturaj nepotrivit sau cu oameni de la care nu ai nimic de învăţat.
Da, sunt brutal de sinceră mereu, uneori trebuiesc împinsă de la spate, sunt geloasă atunci când am motive pentru că iubesc din tot sufletul, îmi doresc o familie şi a ajuns să-mi fie teamă să spun asta oricărui bărbat pentru că, se pare, în zilele noastre, e mai simplu să fii burlac pe Tinder – are balta pește – şi de ce să nu mănânci în fiecare zi alt fel de mâncare, mai ales când femeile se lasă atât de uşor. Şi am ajuns la concluzia că nu ele sunt defecte, ci eu. Eu sunt cea care înoată împotriva curentului, care are principii şi visuri parcă desprinse din basmele pe care ni le citea bunica când eram mici.
Guest post by Freya
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
