M-am surprins de multe ori privind în gol gândindu-mă fie la un trecut trist, fie la un viitor sumbru, dar niciodată la un prezent, de orice fel ar fi fost el. Nu am știut mulți ani cum să trăiesc aici și acum, constant eram acolo sau atunci, ruminând fiecare gând până ce oboseam fizic sau începeam să mă sufoc de durere.
Câteodată paralizam făcându-mi cine știe ce scenariu la care apoi mă gândeam cu orele, cu durerea împrăștiată în fiecare colțișor al ființei mele, plângând singură, în avans, ca să fiu obișnuită cu suferința. Am reușit să găsesc partea plină a paharului în timpul pandemiei de coronavirus, atunci când eram obligați să purtăm mască. Puteam să plâng oriunde: pe stradă, la mall, în parc. Acasă plângeam atunci când eram singură, sau la duș, sau înainte de somn. Sunt ani în care am plâns zi de zi, rareori cu un motiv bine întemeiat.
Obișnuiam destul de des să mă întreb de ce absolut nimeni nu m-a respectat vreodată? De ce nimeni nu m-a tratat ca pe o ființă umană? De ce a trebuit să muncesc din greul cel mai greu pentru tot ce am putut să obțin până acum? De ce am tot timpul piedici la tot? De ce nu mă iubește nimeni înapoi? Ce fac atât de greșit? Ce îmi lipsește? Ce trebuie să fac sau să nu mai fac? Acum nu știu cât de întemeiate sunt aceste întrebări, cert este că am avut luni de zile la rând în care nu am dormit și am rumegat numai întrebări de genul acesta toată noaptea.
De multe ori m-am ridicat din pat la 3-4 dimineața ca să mă duc prin casă și să fac orice altceva și să nu mă mai gândesc la condiția mea nefericită pe care eu singură mi-am creat-o. Aveam un punct de vedere categoric și acela era că toată lumea, fără excepție, e mai bună decât mine, toți aveau ceva în plus față de mine, iar eu eram pusă aici ca să fac degeaba umbră pământului. Părerea mea sinceră despre mine pe care am avut-o mulți ani. A fost de necontestat, deși mulți apropiați au încercat să o combată. Bineînțeles că nu au reușit. În momentul în care se înrădăcinează o idee în minte, greu mai pleacă de acolo.
O greșeală imensă pe care am făcut-o a fost să țin pe lângă mine persoane toxice. Am reparat greșeala asta, m-am îndepărtat. Problema e că și eu devenisem toxică pentru ei, probabil că ajunsesem să îi sufoc cu problemele mele. O stare de vulnerabilitate, ca cea în care am fost pentru mulți ani, permite accesul a fel și fel de oameni, ceea ce nu e bine. N-aș fi menționat asta, acum nu îl mai consider un lucru demn de pomenit pe undeva, dar am constatat că e important și acest aspect, contează. Pentru că în momentul în care m-am îndepărtat eu singură de oamenii ăștia, am simțit detensionare, o eliberare, de fapt, ceva ce nu am mai simțit până acum, de aceea nici nu știu să explic exact. M-am simțit bine. Am simțit că fac bine să mă îndepărtez și în continuare mă simt la fel de bine. La fel ca și ei, probabil.
Prima cădere am avut-o pe nesimțite. În decurs de trei ani mi-am pierdut câteva figuri importante ale copilăriei mele și ale vieții mele, în general. Am suportat cu un stoicism pe care nici eu nu știam că îl aveam, fiecare pierdere. Eram foarte tânără, abia mă mutasem într-un alt oraș, un oraș mare în care mă simțeam copleșită de câte ori ieșeam pe stradă, munceam din greu pentru puțini bani ca să reușesc să rezist de la lună la lună, nu aveam prieteni, eram singură. Așa m-am simțit în anii aceia. Nu prea aveam timp să plâng sau să sufăr după cineva, trebuia să muncesc ca să mănânc, așa că am reprimat orice sentiment și orice durere. De fapt, acela a fost stoicismul. Cu asta am confundat eu puterea de a suporta pierderea oamenilor atât de dragi mie. Dar au mai trecut încă niște ani în care am considerat că sunt bine. Mi-am văzut de viață, m-am căsătorit, am încercat să întemeiez o familie. Până într-o zi când mi-a sunat telefonul. De la celălalt capăt al firului am auzit doar: „Irina a murit aseară într-un accident de mașină.” iar cerul s-a prăvălit peste mine. Irina, Oana – pentru mine, e colega mea de clasă din liceu și prietena mea. A murit pe 3 Decembrie, 2017, într-un accident de mașină, un accident care a apărut la toate știrile, zilele acelea am văzut cât de mult pot minți ziarele și cât de nedocumentate și neveridice pot fi știrile. Mi s-a întors lumea cu susul în jos și nu am mai reușit să înțeleg nimic din viață începând din acel moment. Mi-am făcut nenumărate reproșuri că nu am mai sunat-o după ziua ei și că ultima dată vorbisem cu ea de ziua mea, atunci când i-am mulțumit sec și protocolar pentru urări. Mi-a urat atunci o zi în care să fiu celebrată din plin, așa s-a exprimat ea și a fost ultima ei urare pentru mine. Iar eu, de ziua ei, i-am făcut cadou o carte de Rodica Ojog-Brașoveanu “Să nu ne uităm la ceas” și i-am scris să-și trăiască viața la maximum. Cât de ironic.
De atunci au trecut cinci ani. Cinci ani în care am dat să o sun și apoi mi-am dat seama că nu mai am pe cine, cinci ani în care nu am putut să ascult I follow rivers pentru că era melodia noastră și durea îngrozitor. Odată am auzit-o la radio, eram într-un supermarket, și m-a bufnit plânsul la raft. Dacă pentru mine pierderea ei a însemnat că o parte din sufletul meu a plecat odată cu ea, nu vreau să mă gândesc la clipele prin care a trecut familia ei, cu siguranță că au trăit iadul pe pământ. Foarte greu am trecut peste moartea ei, mai ales că ea era acel om care de cum intra lumina cea mai întunecată cameră, avea un zâmbet, o bucurie și o poftă de viață de-a dreptul molipsitoare. Probabil că nici acum nu înțeleg absența ei, dar am acceptat că nu se mai întoarce. A fost o pierdere imensă pentru toți cei care am cunoscut-o, iar golul va rămâne.
Nu la mult timp după moartea Oanei am mai pierdut pe încă cineva. Pe cineva drag de la mine din familie. Cineva tânăr și frumos cu încă multe lucruri de făcut, pe care pur și simplu nu a mai apucat să le facă. Boala ne-a răpit-o. Și atunci am clacat. Acela a fost primul moment de cotitură în care am început să-mi pun întrebări despre mine și despre starea mea, în general. S-au intensificat momentele de tristețe, lipsa de determinare, s-au înmulțit orele de stat și privit în gol, evadările în cărți, incredibil de multe cărți. Mergeam pe stradă, dar nu eram pe stradă decât fizic, mintea mea umbla pe cele mai ascunse coclauri. Așa era să dea tramvaiul peste mine, așa era să dea și un autobuz peste mine, așa m-am împiedicat și am căzut pe trecere, în fața unei mașini. Puteam să fiu înconjurată de o sută de oameni că tot singură mă simțeam. Am dezvoltat o listă lungă de fobii, îmi era frică de orice, la tot pasul. De când a murit Oana nu m-am mai urcat într-o mașină decât cu un șofer în care aveam încredere deplină și acela e tata. Rar am mers cu altcineva și atunci doar de nevoie și stăteam ca pe ghimpi tot drumul. O frică pe care nu am învins-o în totalitate, dar pe care am reușit să o controlez.
Deși nu pare, unul dintre momentele cheie, atunci când mi-am dat seama (sau am acceptat) că ceva e în neregulă a fost atunci când am citit „veverițe” în loc de „venerații” și timp de câteva secunde m-am întrebat ce caută veverițele în contextul pe care îl citeam eu.
După toate pierderile și după tot plânsul am început să pun absolut tot la îndoială. Încrederea în oameni era zero, încrederea în mine era sub zero, am ruminat orice gând, fie el cât de mic și neimportant, mi-au trecut prin filtrul de overthinking toate gândurile până îmi venea să vărs. Au început să mă doară oasele, din senin. Aveam migrene de nu mai puteam să văd la doi metri. Am avut și două șocuri anafilactice care m-au dus la camera de gardă în creierii nopții. Și am început să mă satur și să obosesc. Concluzia mea era că viața trebuie trăită, dar că trebuie să știi cum să o trăiești, iar eu, deși m-am străduit peste puterile mele, încă nu reușisem să învăț cum să trăiesc. Și obosisem. Eram obosită din toate punctele de vedere, de tot și de orice. Nu mi-am făcut niciodată rău fizic. Unu, pentru că nu am avut niciodată curaj deși, recunosc, m-am gândit la cum ar fi dacă. Și doi, toată viața mea am fost orice mai puțin egoistă, așa că m-am gândit constant la ai mei dragi și am știut întotdeauna că nu pot și nu vreau să le fac asta. Am o familie și așa defectă cum e, pentru ei, eu sunt lumea întreagă. Dacă eu n-aș fi, nici lumea lor n-ar fi. Așa că m-am dus și am cerut ajutor. Am zis că vreau să învăț să trăiesc, dar că am nevoie să mi se arate cum. Și am primit ajutor. Am primit și un diagnostic. Am primit și un tratament. Iar restul a depins de mine.
Mi-am reevaluat toate perspectivele, toate unghiurile din care priveam eu lucrurile, toate greșelile, toate regretele, absolut tot. Primul pas a fost să fiu sinceră cu mine și să accept că am nevoie de ajutor, apoi să mă cunosc eu pe mine, cu aceeași sinceritate. Să văd cum sunt eu, cum mă vad eu, nu cum mă văd alții. Nu m-a interesat niciodată cum și ce cred alții despre mine, mi-au zis-o fără să le-o cer: am mersul nu știu cum, am un gest din mână când îmi aranjez părul nu știu cum, mă îmbrac nu știu cum, provocator parcă, vorbesc nu știu cum și nu cred că mai are sens să mai menționez și altele pur și simplu pentru că nu merită. Oamenii vor avea mereu păreri și acele păreri vor fi întotdeauna, fără doar și poate, emise în raport cu părerea lor despre ei înșiși. Eu nu țin cont decât de ceea ce văd și simt, de restul nu mă interesează. Îi îndemn pe toți să-și păstreze părerile nesolicitate, proiecțiile și validările false pentru ei, e mai sănătos așa pentru toată lumea.
Încă nu am terminat, nu voi termina niciodată. Voi continua să mă descopăr pe mine până în ultima zi a vieții mele, voi învăța din greșelile mele, voi sparge pattern-uri nocive, mă voi îndepărta de persoane toxice și voi evita situații care nu-mi aduc niciun beneficiu atât cât va fi nevoie ca eu să fiu bine. Odată ce am descoperit pământul mi-am înfipt picioarele în el și acolo rămân.
Unul dintre multele scopuri a fost să încerc să fiu cât mai prezentă. De peste un an mă străduiesc să fiu aici și acum și am început cu pași extrem de mici, dar, de curând, am deschis ochii în prezent și m-am simțit ca și cum am descoperit o lume nouă, în care cu siguranță că e loc și pentru mine. Acum vine încă o parte grea a problemei. Documentarea stărilor, mersul constant la terapie, la controlul din fiecare lună, gestionarea emoțiilor, disecarea celor negative, multe de ce-uri până ajung la sursă, timp în care trebuie să ies în lume, să socializez, să lucrez, pentru că nu am cum să stau numai în casă. Nu am cum să-mi înving fricile de acolo.
Spuneam mai devreme că a fost nevoie să renunț la persoanele toxice (pentru mine). Nu am crezut niciodată că am mulți prieteni, am fost mereu omul cu prieteni puțini și buni, dar iată că în cele mai grele momente ale vieții mele au rămas oameni cât să-i număr pe degetele de la o mână. Ei au tras de mine să ies din casă, nu mi-au dat timp să stau și să-mi plâng de milă, asta era tendința, deși niciodată nu a fost o soluție pentru nimeni. Sunt oameni de care eu cu bună știință m-am îndepărtat pentru că nu eram sigură compania cui îmi face bine și a cui nu. Cei cărora le-a păsat cu adevărat de mine au venit ei singuri înapoi și nu contenesc să le mulțumesc. Cei care au intuit în ce stare eram, nu era atât de greu să-și dea seama cineva că nu eram bine, au rămas la fel de tăcuți și la fel de absenți precum am fost și eu cu ei. Și așa mi-am dat seama cine merită și cine nu. E o ecuație simplă care necesită un efort minim ca să fie rezolvată. Nu o să intru în detaliile toxicității pentru că nu e la fel pentru toată lumea. Poate într-o zi o să am chef să scriu despre asta, dar momentan e un subiect pe care îl prefer închis.
Fiecare trăiește în propria realitate. Datorită subiectivismului, realitatea mea nu e la fel ca realitatea ta, însă, e foarte important ca realitățile noastre să fie sănătoase. Trecem prin filtrul propriu absolut tot ce avem în jur, dar depinde de noi să nu distorsionăm ceea ce vedem prin ochii minții. Din punctul meu de vedere nu există „am fost în depresie trei luni”. Eu nici nu mi-am dat seama când am început să fiu depresivă, multă vreme am crezut că așa sunt eu, mai sumbră și mai tristă și că am o plăcere ascunsă să plâng degeaba pe unde mă apucă. Am constatat recent că sunt altfel față de cum credeam eu că sunt și față de cum spuneau alții că sunt. Că tot am menționat subiectivismul.
Viața are câte un sens pentru fiecare. Ani de zile am încercat să-l găsesc, numai că am trișat pe drum. Doar puneam întrebările fără să caut răspunsurile. Așteptam să mi le ofere cineva, nu știam că trebuie să muncesc ca să obțin claritatea de care aveam nevoie. Obișnuiam să cred că totul e în alb sau în negru, mă feream ca dracul de tămâie de zona gri și uite că lucrurile pot fi și în zona asta. Am înțeles acum. Iarăși, acceptarea și luatul lucrurilor ca atare ajută, nu ai cum să controlezi tot ce ține de tine. Eu am învățat să respect alegerile altora și să nu le judec. Și nici nu-mi pasă de alegerile altora, ca să fiu sinceră. Chiar dacă au legătură cu mine. E o vorbă din popor „Să fie sanatos!” Simplu. I-am spus cuiva că viața mea e grea și apoi tot eu am zis că singură mi-o fac grea. Acela a fost încă un moment în care am conștientizat cu adevărat ce se întâmplă și că doar eu pot să-mi fac viața mai ușoară. Și în comparație cu a altora, viața mea e un vis frumos. Asta e toată ideea. Sunt lucruri pe care le putem controla și putem face în așa fel încât să fim bine, și sunt lucruri care nu depind de noi dar care, totuși, ne afectează, fie că vrem, fie că nu. Există destule nedreptăți, important e cum le gestionăm și cât le lăsăm să ne afecteze.
Eu m-am regăsit în povestea Ralucăi Roșu, citindu-i eseurile, și datorită ei am ales să scriu despre tot ceea ce am scris aici. Din nefericire, Raluca nu mai este, dar povestea ei da, este. A fost vocală în ceea ce privește depresia și anxietatea și a vorbit despre cum le gestiona, continuând să inspire oameni chiar și dincolo de moarte. Eu am cunoscut-o după ce nu a mai fost dar continuă să mă inspire, deși deznodământul ei e diferit de al meu.
Obișnuiam să fiu cel mai mare critic al meu, o greșeală enormă. Acum încerc să fiu unul dintre susținătorii mei. Dacă pot avea răbdare cu ceilalți și pot să fiu înțelegătoare cu ei, atunci pot fi așa și cu mine, eu nu sunt cu nimic mai prejos decât alții. Am de lucrat pe toate planurile, o reevaluare se cere în aproape toate domeniile vieții mele. Neîncrederea e un subiect care arde. Sunt oameni care mi-au cerut să am încredere în ei, iar eu le-am spus că nu pot. Mi-am cerut eu să am încredere în mine și mi-am zis în sine că nu pot. Acum pot puțin. Mă rog, detalii.
Nu mi-e rușine că am depresie, nu mi-e rușine să vorbesc despre asta, nu mă ascund de nimeni, nu sunt nebună. O boală psihică nu e o rușine, îmi pare rău să văd că stigmatul ăsta continuă și în 2022. Pentru unii e rușine, pentru alții e moft. Singura dată când mi-am dat atenție mie însămi și am avut răbdare cu mine a fost acum puțin timp, în momentul în care am fost diagnosticată. La fel am zis și eu despre mine, multă vreme, că sunt doar mofturi. Să pun mâna să îmi revin și să-mi văd de treabă. Nu am reușit niciodată să îmi revin singură. Dar ceilalți nu au decât să creadă că sunt mofturi și că e rușine. Mai grav e atunci când și cei care sunt depresivi spun despre alți depresivi că fac mofturi. Iarăși, detalii.
Cereți ajutor, spuneți prin ce treceți! Nu e rușine. Boala e boală și trebuie tratată ca orice boală. Și nu vă comparați cu alții. În fiecare dintre noi zace un potențial incredibil. Important e să știm să-l exploatăm. Putem, asta e cert.
Asta e povestea mea pe care am încercat să o spun cât mai pe scurt astfel încât să surprind ceea ce vreau cu adevărat să spun. Am ales să nu o încarc cu detalii, ci să spun direct esența ei, pentru că partea cea mai importantă e că am cerut ajutor. Bineînțeles că oricine are zile mai bune și zile mai puțin bune, e firesc să fie așa, dar la mine au fost ani buni și ani mai puțini buni. Am avut eșec după eșec (în opinia mea de atunci), rar am reușit să mă bucur realmente de ceva anume în ultimii 10 ani și atunci când mă bucuram, starea mea de bine era influențată din exterior sau pur și simplu mă gândeam că ceva rău vine după atâta bucurie.
Nu mi-am dat voie în nicio secundă să mă bucur de ceva, orice ar fi fost. Nu trebuie sa fie așa, starea ne-o influențăm noi, atunci avem controlul asupra psihicului, nu ne controlează el pe noi.
Mă rog, nu sunt specialist, eu doar spun ce am văzut la mine și nici nu încerc să fac pe deșteapta, să arăt că le știu eu pe toate și că le-am trăit pe toate. În niciun caz. Am acceptat și am urmat sfaturile oricui s-a oferit sa mă ajute, accept faptul ca nu sunt cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă si cea mai devreme acasă. Întotdeauna vor exista oameni mai buni decât mine și întotdeauna și eu, la rândul meu, voi fi mai bună decât alții, oricât ar încerca ei să intre într-o competiție cu mine. Finalul va fi întotdeauna același: eu sunt mai buna din toate punctele de vedere pur și simplu pentru că mie îmi place de mine fix așa cum sunt acum. De aceea nu mă iau și nu mă voi lua niciodată la întrecere cu nimeni, îmi este milă sincer de cei care se compară cu alții și se frustreaza aiurea-n tramvai că nu pot și ei la fel.
Sunt fericită cu ceea ce am și cu ceea ce reușesc sa fac pentru mine. E legea firii, am acceptat și am luat totul ca atare. Și mai e și o vorbă, câinii latră, ursul trece.
Ca sa concluzionez: drumul spre sine e cel mai anevoios drum pe care il putem parcurge, iar destinația finală coincide cu finalul itself. E un lucru la care ne înhămăm pentru toata viața și în același timp este cel mai greu pe care îl putem face. Să fim sinceri cu noi înșine și sinceri unii cu ceilalți e greu, dar nu imposibil. Atunci când observi că nu ești așa cum ți s-a zis poate fi un șoc. Dacă credeai că ești cu adevărat special(ă), fiindcă așa ți-au zis alții din cine știe ce motive sau cu ce scopuri, ceva ce n-a mai văzut omenirea, dar se dovedește că ești om ca toți oamenii da, e un șoc. Dar dacă credeai că ești un nimeni de care nimănui nu îi pasă și constați că, de fapt, sunt mulți oameni cărora le pasă de tine și de bunăstarea ta și mai constați că și ție îți pasă de tine și de ceea ce se întâmplă cu tine, atunci nu mai e un șoc, e o revelație. Una care îți schimbă viața. În BINE.
Cereți ajutor atunci când simțiți că nu mai puteți să vă gestionați singuri emoțiile, în special pe cele negative. Așa să ne-ajute Dumnezeu, tuturor!
#WorldMentalHeathDay 10 octombrie
Guest post by Ana Vlad
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
