Dacă aș vrea să fiu dramatic, aș spune că istoria folkului românesc a început în 16 mai 1971 la ora 20.16. Momentul s-a petrecut pe scena Sălii Palatului, iar cele 16 minute s-au scurs și în conformitate cu tradiția dâmbovițeană, dar și ca urmare a unui mic incident tehnic implicând uriașa cortină a scenei, care a refuzat să se tragă până la cele două capete, dreapta-stânga, odată cu apariția suavei prezentatoare, Elena Caragiu.
– Bună seara!, atât a apucat să spună blonda actriță înainte să strige cineva din sală:
– Cortina!
Prezentatoarea s-a uitat stigherită în culise, s-a auzit ceva agitație, a repornit motorul și cortina s-a mai mișcat cale de vreo doi metri, dar tot nu până la capăt.
– Bună seara!, a reluat prezentatoarea veselă.
– Cortina!, a strigat vocea baritonală din sală.
Pour les conaisseurs – și vă asigur că în sală erau numai conaisseurs – era un ecou al nu foarte îndepărtatului în timp (abia doi ani) „No rain!” de la Woodstock… Asocierea nu este deloc forțată, căci ceea ce se petrecea în acea seară (care avea să se facă noapte) în Sala Palatului din București era fix Woodstock-ul românesc, și anume Gala Festivalului „Club A”, organizat de Arhitectură sub aripa legendarului Mac Popescu.
În fine, s-au tras ultimii centimetri de cortină și publicul a izbucnit în aplauze.
– Bună seara!, a ciripit a treia oară Elena Caragiu.
Dar era încă prematur… Căci din sală s-a auzit din nou vocea gravă:
– Vox populi, vox dei!
În fine, a început Gala. Și a început cu premiile la secțiunea folk. Două, dar fundamentale: Marcela Saftiuc și Mircea Florian.
Mircea Florian a intrat mergând ca-n transă, fără să se uite în sală, îmbrăcat cu o scurtă de piele și purtând o chitară pe scare scria „OK” și „Mircea”. S-a așezat pe scaunul pregătit, a închis ochii și a început să cânte. Iar noi am intrat, odată cu el, în istorie. Podul de piatră s-a dărâmat… Eram, fără să știm, desigur, cu doar două luni înainte de „Tezele din iulie”, care aveau să țâșnească din capul lui Ceaușescu după vizita în China și Coreea de Nord… Vom face altul, pe mal în jos…
Cât despre Marcela Saftiuc, cu vocea ei îngerească, ea a adus pe scenă (şi mai târziu a pus pe un single) nici mai mult nici mai puțin decât o priceasnă închinată Fecioarei Maria: Și nu lăsa, Măicuțo, să pierim pe cale noi ce suntem fiii lacrimilor tale…
Sigur, istoria folkului românesc nu a început chiar atunci, așa cum istoria Bucureștilor nu debutează cu documentul semnat în 21 septembrie 1459 de către Vlad Țepeș, dar în ambele cazuri putem vorbi de o atestare oficială.
Citiți și Despre folk
De la Părinții Fondatori la Pasărea Colibri
Nu sunt istoric muzical, sunt doar un martor. Și n-am de gând să caut pe net ca să scriu aceste rânduri, deci nu pot preciza în ce ordine și când exact au apărut ceilalți mari artiști ai folkului românesc. I-am ascultat încă din anii 1970 și cel mai bun compliment pentru ei este că i-am prețuit de la bun început la paritate cu Joan Baez și Bob Dylan. În același timp, contează că îi receptam cu aceeași plăcere ca pentru monștrii sacri ai hard-rockului și muzicii experimentale!
Vorbesc în primul rând, în afara celor doi „Părinți Fondatori”, despre Doru Stănculescu, Mircea Vintilă și Vasile Șeicaru. Mi-e greu să-l încadrez aici pe Tudor Gheorghe, deși, etimiologic vorbind, ce cânta el, începînd cu spectacolul „7 balade”, e mult mai aproape de folk, adică de muzica populară, decât „Șambala” sau „Citește-mi numai la final”. Iar Pasărea Colibri, Alexandru Andrieș și Ada Milea, minunați cu toții, au apărut mai târziu.
E momentul unei paranteze. Ca și alte curente muzicale, folkul e definit doar prin consens. Dicționarele spun, sec: „Curent în muzică, sculptură, arta grafică etc. care promovează preluarea unor tradiții populare” sau „Stil în muzica ușoară contemporană care folosește motive din muzica populară”. V-ați lămurit, da? Tradițiile populare abundă în „Like A Rolling Stone”, „Nicola and Bart”, „Cu pleoapa ta de-argint”, „Ce oraș frumos” sau „My Dear Lady”! Cât despre muzica ușoară, dacă mă-ntrebați pe mine, a fost la un moment dat rebotezată pop, termen care inițial însemna muzică de pop-ularitate, indiferent de gen, de la Nat King Cole la Scorpions.
Așadar, este folk ceea ce vreți dv. să fie folk. Cine poate să tragă linia de demarcație dintre folk și country, de pildă?
Revenind.
Doru Stănculescu a adus în folkul românesc inefabilul, magicul, fantasticul, bizarul chiar. Mircea Vintilă e folkistul molcom, blând, aşezat – la fel ca și Dan Andrei Aldea, de altfel, al cărui „Om bun” este piesa iconică, piesa-blazon a folkului românesc. Vasile Șeicaru este cumva cel mai aproape de ceea ce se numea cândva muzică ușoară, ceea ce mă grăbesc să spun că nu este ceva jignitor, câtă vreme acolo se află Aznavour, Becaud sau Cutugno. Șeicaru este vibrant, cuceritor și, una peste alta, transmite un mesaj vital. Nicu Alifantis este mega-melancolic, iar pronunția lui graseiată îi dă un farmec aparte. Alexandru Andrieș este preferatul meu, din cel puțin două motive: are de departe cel mai mult umor și e cel mai aproape de poezia urbană a lui Marin Sorescu, cu care am crescut. Umor – dar dur, cinic – are și Ada Milea. În fine, pe regretatul, seraficul, minunatul Vali Sterian nu cred că e nevoie să-l descriu.
Prin forța împrejurărilor – citește: reunirea unor super-artiști – Pasărea Colibri a devenit și a rămas reperul cel mai cunoscut al folkului românesc. Ascult înregistrările lor din concert și aud reacțiile de super-entuziasm ale publicului, tineri și adolescenți care le-ar fi putut fi copii sau chiar nepoți lui Mircea Vintilă & Co. – e bine!
A fost odată… Va mai fi?
Toate acestea și altele încă sunt fața văzută, celebră, publică, binecunoscută, a folkului românesc. Eu, unul, am avut norocul, în anii 70-80, să aud și artiști debutanți, amatori, dintre care unii au ajuns cunoscuți, dar marea majoritate nu.
În anii pari – în cei impari aveau loc finalele Festivalului Național al Artei Studențești – se organiza la București „Primăvara baladelor”, un festival folk la a cărui gală am fost prezent de câteva ori. Îmi amintesc ediția din 1978, când în juriu erau Catinca Ralea, Aurel Gherghel și Doru Stănculescu, alături de alții pe care i-am uitat, iertare. Dintre laureați, ați auzit cu siguranță de Mihai Pocorschi, dar cine mai știe azi de Ioan Vasile, care a luat Marele Premiu cu o mini-operă rock-folk, la care Stănculescu a zâmbit și-a zis celor de lângă ei: „Da, da, Jesus Christ Superstar…”
De altfel, am aflat ulterior, Stănculescu însuși, ca și Vintilă, erau câștigători ai Primăverii Baladelor, în ediții anterioare.
Din păcate, majorității tinerilor care au trecut meteoric prin folk le-am uitat și eu numele. În schimb, țin minte câteva piese ale lor, le pot fredona, pentru că erau memorabile.
În final, două nume de folkiști cu care m-am întâlnit grație spectacolelor cu Teatrul Cib. Unul e celebru și nu are nevoie de prezentări: Gheorghe Gheorghiu a cântat în „cuplaj” cu piesa noastră în barul de la „Preoteasa”. Celălalt mă tem că nu-l știți: Constantin Moțet ne-a scris muzica pentru spectacolul „Anotimpuri – lungi serenade cu vers tăinuit”, pe versuri de Bacovia. Era un tip super plăcut și avea piese pline de umor pe care ni le cânta la repetiții. Nu știu ce-a devenit.
Din fericire, o parte dintre cei de mai sus sunt încă în activitate, iar dintre ei Mircea Florian, de la debut încoace, continuă să experimenteze diverse formule muzicale, inclusiv folosind instrumente arhaice. Este, între altele, cel care a plonjat cel mai adânc în tradițiile populare, până la haiduci, basme și zicale…
Sper din suflet că vin din urmă folkiști care se vor ridica la nivelul înaintașilor!
Toate articolele lui Tudor, aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
10 posibile explicații pentru lipsa lui Leonard Cohen de la Woodstock
Timothée Chalamet va fi Bob Dylan
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
