Crăciun înseamnă acasă, înseamnă armonie, lumină de beculețe, lumină de suflet, cadouri, familie, înseamnă “haștag”+ Mariah Carey etc. …
Trebuie! Este un must! Nu se poate să însemne altceva sau să nu însemne nimic! Ar fi păcat! Ar fi urât! Am fi inadaptați! Am fi hateri! Am fi… Scrooge!
Trebuie! Trebuie să facem glume cu Fuego, cu Hrușcă, cu frigul, cu salata boeuf. Să facem cursuri de Feng Shui ca să așezăm bradul. Să ne certăm între noi dacă e brad de plastic, dacă e tăiat din pădure, dacă este în ghiveci cu și fără rădăcini, ca și cum numai brazii dintre toți copacii s-ar tăia și numai de Crăciun. Să dăm like la selfie-ul cu beculețe orașului care au costat mai mult decât orașul. Să cumpărăm cadouri scumpe și nedorite sau inutile. Să spunem pe rețelele de socializare că vrem lumină, bunătate, smerenie, like-uri. Să stăm în mașină blocați în trafic și pe frecvențe cu zurgălăi.
Este musai să etalăm însemnățile acestea, căci altfel nu ne mai integrăm în absolutul sărbătorilor.
Când eram copil, eram ușor speriată de venirea sărbătorilor de iarnă pentru că în casă se instala, cu vreo lună înainte, progresiv, un stres care mă împiedica să mă uit la desene, să citesc aventurile lui Robinson Crusoe, să mă dau cu sania în spatele casei, să îmi văd de vacanța mea de iarnă. Nu puteam să fac nimic din toate acestea sau nu le puteam face fără să fi avut mustrări de conștiință.
“Dacă nu am pus măslina dreaptă pe salata boeuf? Dacă am uitat să șterg praful pe etajera a doua din sufragerie? Dacă se vede că am lipit cu super glue brațul balerinei-bibelou pe care l-am spart între Paște și Crăciun? Dacă or să spună că nu am ajutat destul, că nu am spus suficiente poezii?…”
Mă bântuiau fel și fel de întrebări, căci Crăciunul avea răspuns pentru toate aceste întrebări: o poliție a curățeniei, o sacrificare cu fast a salatei boeuf, un festin grotesc al porcului ale cărui țipete încă le mai auzeam, un dans al frigului în care îi dădeam târcoale bradului, de pe holul de afară, din care luam bomboanele de pe ramurile din spate, fără să desprind ambalajele, căci, dacă se vedea că le mâncasem, cică nu era frumos din partea mea.
Îmi plăcea, în schimb, liniștea de după Crăciun. Când redevenea frumos sau se cădea să mâncăm ciorbe, când puteam să mănânc chiar și Moș Crăciunul de ciocolată din brad, când la televizor era program normal.
Erau câteva zile tihnite înainte de altă nebunie, revelionul, când se repeta stresul.
Anii au trecut. Am ajuns, la un moment dat, la vârsta la care îmi puteam da singură voie să mănânc Moș Crăciun de ciocolată oricând, să cânt colinde în orice moment al anului.
Cu toate acestea, stresul rămăsese. La un alt nivel:
“Oare am luat cadoul potrivit pentru Secret Santa? Trebuia să fi luat ceva mai scump? Oare am timp să vizitez toate bucățile de familii? Oare trebuia să le iau tuturor cadouri? Oare e politicos că am refuzat cozonacul rânced de la verișoara mătușii bunicii? Oare iar or să mă întrebe când fac copii, când îmi schimb meseria, când îmi iau preș de firmă la ușa de bloc, dacă a început să îmi placă să cresc flori prin casă, dacă plec(ăm) undeva de revelion, de ce am palton gri?”
Așteptam cu sufletul la gură liniștea de după sărbători. Căci da, pentru mine, liniștea și spiritualitatea se instalau după sărbători și la maturitate, când nu mai interesa pe nimeni câte bomboane de pom mâncam eu, ce cadouri primisem sau dădusem, unde fusesem în noaptea dintre ani, ce făceam cu viața, cu treaba mea, cu preșul meu și cu paltonul meu cel gri. Până la următoarea sărbătoare, era liniște. Puteam să fiu eu…
“Era”, “puteam”. Da, vorbesc la trecut, căci de câțiva ani, după un Crăciun în care m-am jelit în baie cu zumzete de “familie perfectă” după ușă și “colinde de calitate” pe fundal, după un revelion în care nu mi se vedeau lacrimile că se uitau toți la niște artificii poluante, am hotărât că nu mă voi mai lăsa pradă acestor presiuni vicioase. Eram înconjurată de oameni frenetici și mă simțeam cel mai singur om de pe pământ.
De Crăciunul următor, am zburat în Vietnam. Am dat sarmalele pe supă cu tăiței și buruieni de mare. Și ce liniște a fost în sufletul meu!
Și, mai pervers de atât, revelionul perfect mi l-am petrecut ca pe o seară de vineri obișnuită, în care am jucat Dominion și m-am uitat cu o mână de prieteni la filme proaste. Ce frumos a fost! A fost perfect pentru că a fost natural, pentru că se mai întâmplase și cu două luni înainte să mă întâlnesc cu aceiași oameni.
Așadar, nu mă eschivez de la a fi gazdă, invitat sau “sărbătoritor”. Îmi place extrem de mult să fac pe gazda, să ornez turtă dulce, salată boeuf, să fac plăcinte, să experimentez diverse tipuri de cozonac făcut de alții, să vizitez oameni dragi, cu care vorbesc și mă întâlnesc și în restul anului. Ador colindele și nu dau niciodată importanță cadourilor care vin, cât vin, cum vin, unde pleacă. Cadourile trec, oamenii rămân.
Îmi plac sărbătorile, dar am realizat că fericirea mea nu este o superofertă de Crăciun, nu este rezultatul sacrificării porcului, mielului, bradului, artificiilor, timpului… timpului. Pot trăi sentimentul Crăciunului și într-o zi de vară. Pot dărui o supă caldă unui om al străzii și în februarie, pot îmbrățișa un copil din orfelinat și în mai. Pot petrece revelionul în septembrie, iar dacă nu se poate exact pe 31 decembrie să fie petrecere, nu este cu supărare.
Fericirea, bunătatea, smerenia, înfruntarea demonilor din trecut, din prezent, acceptarea sinelui și a celuilalt, curajul de a-i spune bunicii că a pus făină în loc de zahăr pudră pe Albă-ca-zăpada nu sunt contabilizate că ieslea, că lerul, că “10, 9, 8…”.
Nu voi avea mai mulți prieteni, dacă trimit mai multe mesaje cu “fie ca” într-o listă.
Nu vor avea părinții alte așteptări de la mine, dacă leg cadoul cu fundă magenta. Nu voi avea mai multă încredere în mine, dacă primesc 50 de like-uri într-un minut la selfie-ul de lângă brad, la story-ul cu artificii. Nu ajut natura, dacă îi port de grijă doar de Crăciun și de Paște. Nu trăiesc la fără frecvență, nu iubesc la distanță morală.
Realitatea noastră și a mediului din jur este construită cu fiecare picătură scursă din prezent. Armonia din viața noastră nu trebuie să aibă termen de valabilitate mai scurt decât cozonacul din supermarket. Armonia din viața noastră ne-o construim în fiecare zi, picătură cu picătură, prin comunicare, prin oamenii de care ne leagă iubire reciprocă, prin cunoașterea de la ce cadou și-ar dori X de la noi, până la ce Crăciun am putea construi noi zi de zi pentru sufletul nostru.
Sărbătoare zilnică în suflet și armonie tuturor!
Pe Angela o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
N-am avut niciodată în curte brad
Femeia modernă și magia Sărbătorilor: echilibru între tradiții și grija de sine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
