Am fost invitat de Mihaela să scriu pentru cititoarele acestei reviste. Asta se întâmpla (uau!) pe 26 martie. Am zis da, pe urmă am mai corespondat vreo două zile ca să ne lămurim. Şi aşa a rămas. Adică o promisiune neîmplinită, probabil credea că am şi uitat.
Am întârziat, dar am trei motive serioase: primul ar fi munca pentru banul de toate zilele; al doilea, agitaţia din jurul nostru, care îmi dă de lucru din plin pe blog în fiecare zi; al treilea, şi poate cel mai complicat, chiar provocarea de a scrie într-o revistă de femei, normal, pentru femei, şi încă şi superinteligente zice Mihaela şi nu am de ce să mă îndoiesc.
Pentru mine femeia a fost mult timp raţiunea de a fi; şi, evident, am căutat o femeie, acea femeie, dintr-o poveste, acea poveste… Din acest motiv m-am înţeles foarte bine cu femeile, mi-a plăcut compania lor, iar relaţia cu ele, prietenie sau mai mult, a fost întotdeauna extrem de personalizată. Ori acum, trebuie să vorbesc cu nişte femei – ceea ce nu poate fi făcut oricum – fără să le văd, să le simt, să înţeleg cine sunt, cum sunt…
Aşa că, ideea salvatoare, pentru a începe acest dialog – presupun că va fi ceva de felul acesta, şi atunci ne mai apropiem, antenele nevăzute ale fiinţei se agită, descoperă, află – a fost aceea de vă spune o poveste simplă şi frumoasă despre un bărbat, Alil, şi despre o femeie, Alila. (Trebuie să mărturisesc că aveam un săculeţ de poveşti care îmi plăcuseră şi îmi rămăseseră în suflet, şi pe care le povesteam ori de câte ori eram în procesul apropierii, cuceririi şi invitaţiei de a fi cucerit de către una din aceste permanent ciudate şi necunoscute creaturi numite femei. Aşa că m-am gândit să vă povestesc cele pe care tocmai vi le-am spus în cele câteva rânduri şi să adaug că, evident, de data asta nu era vorba de o cucerire, ci de o salvare. Dar oare chiar aşa e? – m-am întrebat privindu-mă bănuitor…
Dar iată povestea, pe care o ştiu dintr-un foarte interesant roman al lui Max Frisch, Numele meu fie Gantenbaim.
Ali, un tânăr şi sărac păstor de capre de pe malul Eufratului, ajunsese la vâsta la care trebuia să-şi găsească o nevastă. Dar o fată costa în acele ţinuturi cel puţin 15 galbeni, iar el nu avea decât 10. Auzind însă Ali că în sud fetele sunt mai ieftine, şi cum găsirea unei soţii era o chestiune de viaţă şi de moarte, îşi luă măgarul, umplu burdufurile din piele de capră cu apă şi plecă.
Timp de câteva săptămâni, coborî de-a lungul Eufratului hrănindu-se doar cu curmale. Dar când ajunse în Sud, descoperi că preţul fetelor crescuse şi aici şi sub 12 galbeni nu putea găsi nimic. Aşa că, după ce înţelesese că nu are nicio şansă, zdrobit de supărare, îşi umplu din nou burdufurile cu apă şi plecă înapoi către casă. Cu cei zece galbeni în buzunar, pe care îi păstrase cu străşnicie, rezistând oricărei alte ispite, ca şi cum credea că totuşi mai este posibilă o minune.
Iar minunea se întâmplă, căci, pe la jumătatea drumului de întoarcere, pe când se odihnea lângă o fântână, zări o fată mai frumoasă decât toate fetele pe care le văzuse până atunci, dar fata era oarbă. Şi fata nu era numai cea mai frumoasă, ci era şi atât de binevoitoare încât, atunci când Ali îi spuse cât de frumoasă este, ea, care nu-şi zărise niciodată chipul, se îndrăgosti pe loc şi îl rugă pe tatăl său să o vândă păstorului. Era o afacere bună pentru toată lumea, fiindcă oarbă fiind, nimeni nu avea nevoie de ea nici ca nevastă, nici ca fiică. Aşa, ea îşi găsise un bărbat, iar Ali primise cea mai frumoasă nevastă din lume în schimbul a numai 6 galbeni. O luă, o aşeză pe măgar, îi dădu numele de Alila şi plecară mai departe. Şi, peste tot pe unde treceau, lumea se minuna de frumuseţea nemaivăzută a Alilei, dar căina nenorocul celor doi.
Ajunşi acasă, Ali luă cei patru galbeni care îi rămăseseră şi îi dădu unui vraci ca să o vindece pe Alila. Şi, iarăşi minune, acesta reuşi, astfel că tînăra femeie începu să vadă. Iar atunci când îl văzu pe Ali, chiar dacă nu era cel mai frumos dintre păstorii de pe malul Eufratului, Alila îl iubi şi mai mult, căci el îi dăruise lumina şi culorile acestei lumi. Aşa că cei doi erau perechea cea mai fericită de la marginea deşertului.
După un an însă, fie că boala Alilei era contagioasă, fie din alt motiv, numai de Cel de Sus ştiut, Ali îşi pierdu încet, dar complet vederea. Orb, sărac, departe de a fi un bărbat frumos, tânărul păstor îşi pierdu şi încrederea în dragostea Alilei astfel că, de fiecare dată când aceasta pleca din cort, era măcinat de gelozie. Şi oricât îi jura Alila că nimic nu se schimbase în sufletul ei, Ali nu putu să o creadă, porni să o bată şi refuză să o mai atingă.
Trecu astfel o bună bucată de timp şi Ali începu, ca pentru a se răzbuna, să strângă în braţele sale o tânără fată, care se furişa tot mai des în cortul lui. Dar acest lucru nu-i vindeca durerea şi de câte ori revenea Alila o bătea tot mai cumplit, iar ea plângea atât de tare că se auzea până departe. Şi astfel, Ali şi Alila deveniră perechea cea mai nefericită de la marginea deşertului.
Auzind poveste lor, vraciului i se făcu milă şi, fără a mai cere vreun ban, veni şi-l vindecă pe bărbat. Ali însă nu-i spuse nimic Alilei, căci voia să-i vadă infidelităţile. Şi iată ce văzu: o văzu pe Alila plângând pentru că a fost bătută, o văzu ieşind din cort şi spălându-şi faţa, o văzu revenind ca cealaltă fată pentru ca orbul Ali să o ia în braţe şi să o iubească…
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
