N-am ştiut că presa de profil o numeşte pe Alexandra Stan The Romanian Queen of Pop, după performanţa de a rămâne timp de şase săptămâni în topul Billboard SUA. Am aflat zilele astea, odată cu ştirile despre brutalitatea cu care a fost bătută de impresarul său. Deci, o regină sclavă…
Sunt două aspecte pentru care întâmplarea în sine nu poate rămâne simplu fapt divers, rejectat în categoria cancanuri şi mondenităţi.
Mai întâi, avem de-a face cu unul dintre primele cazuri mediatizate de sclavie modernă demascată în România zilelor noastre. Alexandra nu avea acces la contractele semnate de manageri şi nu ştia ce sume se încasează pe munca ei, o muncă epuizantă, pe care o făcea cu conştiinţa artistului care-şi respectă publicul. Tratată ca un pălmaş pe moşia stăpânului, nu i se permitea nici măcar o perioadă de refacere, deşi se plângea că nu mai rezistă. Când a îndrăznit să-şi ceară banii, a fost bătută cu pumnii şi cu picioarele, până a leşinat.
Al doilea aspect vizează violenţa unui bărbat împotriva unei femei. Cu toate că e prima dată când este agresată fizic, artista mărturiseşte cu năduf că vrea “să ştie toată lumea că îndură tratamente oribile de la el de un an”. Greu de presupus ce ascunde afirmaţia “m-a jignit în toate felurile posibile, nu numai prin cuvinte urâte”. Cert este că Alexandra face greşeala tipică a femeilor de a considera violenţă doar agresiunea fizică: “dar nu se compară faptul că îi spui unui om cuvinte urâte cu faptul că îl desfigurezi”. În realitate, violenţa psihologică pe care a îndurat-o nu a fost decât un pas premergător violenţei fizice şi i-a creat traume cu efecte mult mai adânci decât leziunile corporale. La aceasta, se adaugă violenţa economică, exercitată prin limitarea accesului la resursele financiare cuvenite.
Întrebarea este de ce o tânără talentată, iubită şi apreciată în lumea-ntreaga, este subjugată de un individ care îi controlează viaţa şi are grijă să îi amintească frecvent că e sclava lui? Şi aici aş emite patru ipoteze:
Prima este atît de facilă, încât am dubii dacă să o emit; totuşi, nu o pot exclude: Alexandra este atât de îndrăgostită de managerul ei, încât a refuzat să-l vadă cum e în realitate – un profitor, un fel de “peşte” care o livrează pe piaţă ca pe o marfă şi încasează pentru el profitul de 80%. Din această perspectivă, povestea ei seamănă supărător de mult cu cea a unei tinere scăpate dintr-o reţea de trafic de persoane.
A doua, onestitatea şi cumsecădenia dusă până la naivitate a unui om fundamental bun şi modest, aşa cum ni s-a arătat, chiar în aceste momente răvăşitoare, artista, care declară că nu e dificilă şi poate să îndure multe. Ba mai mult, spune că l-a iertat, că nu vrea să-l trimită în puşcărie, că răul fizic pe care i l-a provocat o va maturiza şi că nu poate uita că el a ajutat-o să ajungă în top.
A treia ipoteză e ceva mai subtilă, dar este specifică pentru o falie mai amplă a societăţii româneşti. În termeni simpli, când îi spui cuiva că e neputincios, persoana chiar devine neputincioasa. Cu alte cuvinte, desemnarea – felul în care cineva ne percepe si ne numeşte – duce la modificarea autopercepţiei – a imaginii pe care cineva o are despre sine. Astfel, numită “sclavă”, înjosită, neplătită, transformată într-o victimă, Alexandra şi-a interiorizat adânc această ipostază de victimă. Deja declară că îi este frică să spună ce i s-a întâmplat şi că s-ar putea repeta cu consecinţe mai grave. Foarte multe dintre femeile din România, care se confruntă cu violenţa domestică sunt în aceeaşi situaţie.
Cea de-a patra ipoteză este oarecum complementară asumării statutului de victimă şi încearcă să răspundă la întrebarea de ce artista a refuzat să depună plângere la poliţie împotriva agresorului şi a preferat să plece de la spital împreună cu el. În literatura de specialitate, se numeşte Sindromul Stockholm, şi defineşte comportamentul unei persoane care ajunge să îşi simpatizeze agresorul, după principiul “rău cu rău, dar mai rău fără rău”. De obicei, apare în situaţii limită de abuzuri şi privare de libertate, în care instinctul de supravieţuire construieşte un fals aliat în agresor, făcînd victima să găsească scuze pentru faptele lui josnice, să fie recunoscătoare pentru orice gest de omenie din partea lui şi ajungînd la o simpatie pentru el dusă până la identificare.
Sindromul Stockholm sau sindromul de ataşament paradoxal a fost definit astfel după ce, în 1973, în capitala suedeză, doi indivizi au atacat o bancă şi, timp de şase zile, au ţinut ostatici, sub ameninţarea armelor, patru funcţionari. Când au vrut sa-i elibereze, forţele de ordine au fost surprinse să constate că aceştia nu numai că se împotriveau, dar şi luau apărarea agresoriilor. Surprinzător, casiera a ajuns char să îl ia în căsătorie pe unul dintre atacatori.
Fenomenul identificării cu agresorul, greu de înţeles în condiţii normale, apare, aşadar, în perioade traumatizante. Impresarul Marcel Prodan a obligat-o pe Alexandra să muncească până la epuizare, ceea ce a făcut-o să leşine la mai multe concerte, a minimalizat-o, amintindu-i mereu că provine dintr-o familie modestă, a agresat-o verbal, psihic, fizic şi economic… a făcut-o să fie convinsă că supravieţuirea ei ca artistă depinde de el. Numai aşa pot să-mi explic de ce nu l-a denunţat şi îi caută scuze (“banii l-au făcut să-şi piardă minţile”)
De ce nu poate rămâne acest incident un simplu fapt divers? Vestimentaţia, coafurile, comportamentul, atitudinea persoanelor publice tind să fie copiate. E cel mai la îndemână mijloc al omului comun de a simţi că iese puţin din anonimat, identificîndu-se cu o vedetă. Alexandra Stan este un VIP cu mare aderenţă la publicul tânăr. Tocmai de aceea, în aceste momente, pe umerii ei stă o responsabilitate uriaşă: dacă va alege să nu depună plângere, multe tinere din ţara asta atunci când se vor confrunta cu violenţa psihologică, sexuală, fizică sau economică, vor ezita să denunţe agresorul şi îşi vor accepta umile şi tăcute statutul “firesc” de victime, într-o societate căreia îi tihneşte confortul patriarhal al celeilalte jumătăţi.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
