Este din nou octombrie și oamenii încep să-și amintească de Colectiv. Căsuța de mesaje se populează cu întrebări și propuneri venite din partea presei, iar telefonul sună, afișând numere necunoscute în spatele cărora se ascund reporteri cu invitații la emisiuni TV. Unii caută drama. Vor mărturisiri sfâșietoare despre cum nu m-am făcut bine. Despre cum încă doare. Alții așteaptă povești de succes sau show. Își doresc relatări rostite cu zâmbetul pe buze despre binele care învinge întotdeauna răul. Cei mai mulți au nevoie de un subiect actual care să umple niște rubrici și să bifeze tema de interes a sezonului, un subiect emoționant, ușor de transformat într-o armă în eternul război care se dă pentru sufletele românilor. Un destin uman, cu toate complexitățile și nuanțele lui de gri, se preschimbă, cât ai clipi, într-un stimul și nimic mai mult, pentru sistemul nervos șubred și haotic al acestei țări, aflate în profundă suferință.
Citiți și “Avem tot ce ne trebuie”
O dată pe an, consecvent, necunoscuți cu reportofon apar de nicăieri și mă întreabă cum mai sunt, în speranța că răspunsul meu va culege câteva like-uri, câteva reacții de tristețe sau de mânie și câteva inimioare. Că le va oferi cuvinte ce se pot frământa în mesaje politice sau sociale, numai bune de scos dintr-un context și pus în altul, mult mai important decât cel al unei vieți amărâte – ca atâtea altele din România – lovite de o tragedie – ca atâtea altele din România. Apoi, dupa data de 30, se așterne liniștea peste curiozitatea lor. Destinul meu este șters de pe agendă și se pierde în puzderia de drame specific românești, până la anul când ciclul se repetă.
Citiți și Nu. Viața nu merge înainte și Colectiv nu este doar un incendiu dintr-un club
Întinsă într-un pat cu așternuturi aspre, o femeie se chinuie să respire. Serul răcoros al medicamentelor din numeroasele perfuzii pe care le primește i se scurge prin vene, năucind-o. Suferă cumplit, dar undeva între confuzia bolii și luciditatea durerii, se roagă la Dumnezeu să o salveze, ca să se mai poată bucura de viață și de cei pe care îi iubește. La început nu știe dacă i se pare sau chiar vede o ceață neagră ridicându-se de pretutindeni. În primele secunde, nu își dă seama dacă se îneacă din cauza infecției, sau a fumului. Fum? Nu poate să fie aievea. Dar apoi simte focul. Nu izbutește să strige de durere și nici nu ar apuca să o facă pentru că vâlvătăile o reduc la tăcere, punându-i călușul morții între buzele uscate de febră. Lumina ei interioară se stinge în timp ce trupul i se aprinde, făcându-se scrum în locul în care trebuia să se facă bine. Plânși, speriați, învinși – arzând – alți 9 oameni i se alătură în moarte. Apoi alți 5. Apoi alți 7.
Citiți și Patru ani de la Colectiv, dar noi toți continuăm să ardem
Cum să fiu, într-o țară în care oamenii ard în spitale ca niște torțe însuflețite ce aruncă lumini crude, sfredelitoare, asupra corupției și a delăsării în care ne complacem?
Cum să fiu, într-o țară în care autoritățile azvârlă vina dintr-o parte în alta și când nu mai au cui să o paseze, ridică din umeri și merg înainte, fără să le pese de zgomotul de sfărâmare pe care îl scot pașii lor greoi când calcă peste cadavrele acestui neam?
Cum să fiu, într-o țară în care sistemul juridic umilește victimele pentru a proteja vinovații, mimând dreptatea cu schimonoseli teatrale, de mare mincinoasă?
Cum să fiu, când am senzația că procesul Colectiv s-a transformat într-un simulacru de justiție al cărui scop este acela de a trage, în fel și chip, de timp pentru a amâna pronunțarea unei sentințe, spre a menaja sensibilități politice și de stat?
Cum să fiu, când astăzi (n. red 20 octombrie 2021), cu 10 zile înainte de comemorarea celor 6 ani trecuți de la incendiu, este programat un nou termen în acest proces și, în loc să simt speranță, mă aștept la tot ce este mai rău din partea unui sistem în care ar trebui să cred?
Cum să fiu, când în 2021, în România, suntem tot în 2015?
Cum să fiu, când mă uit în jur și văd tot mai multă ură? Tot mai multă lipsă de empatie și de umanitate, chiar și la nivelul cetățenilor cu pretenții, nu doar al presei sau al politicienilor. Ne supărăm pe semenii noștri care nu s-au vaccinat. Propunem scenarii îngrozitoare care presupun să li se nege tratamentul odată ce ajung în spital, ca să „vadă cum e”. Îi transformăm în dușmani și aproape că ne bucurăm când „o pățesc”, fără să realizăm că vasta majoritate a acestor oameni sunt victime ale monstrului în care a fost transformat România de „autoritățile” corupte care ne țin destinele în mâini. După decenii întregi de comunism în care acestea și-au bătut în fel și chip joc de noi, ne-au îndobitocit, ne-au mințit și ne-au terorizat, pentru ca, mai apoi, în “democrație”, să ne înșele, să ne fure, să distrugă sistemul de sănătate și să ne umilească – deseori aceiași politicieni vechi, în straie noi! – chiar este de mirare că am ajuns în acest hal, că neîncrederea a devenit singura reacție de care suntem capabili? Nu e nevoie să fii expert în psihologie socială ca să realizezi de unde ni se trag anumite prejudecăți și ca să înțelegi cât de adâncă este trauma colectivă. Adâncă, nevindecată și nevindecabilă momentan.
Într-o țară în care, în plină tragedie, politicienii, în loc să fie exemple de conduită, merg la chefuri, nu poartă mască, se bat pe burți la evenimente cu mii și zeci de mii de alți sfidători plătiți din banii poporului, într-o țară în care în multe spitale încă fac ravagii nosocomialele, este chiar atât de uimitor că disprețul profund față de așa-zisele „autorități” ne întunecă judecata? E de mirare că, într-un asemenea context, apar – ca o infecție oportunistă care cotropește un organism deja slăbit – tot soiul de personaje aberante și de „partide” politice extremiste care profită de vulnerabilitățile acestui neam pentru a-l îngropa și mai adânc în mizerie și pentru a se ridica, efectiv, peste mormântul lui, declamând, prin tot soiul de vectori dubioși, teorii care strepezesc creierii oricărui om sănătos? Și regret să o spun, dar nu prea suntem sănătoși în România, nici trupește, nici sufletește. Educația, singura care ne-ar putea însănătoși, a fost distrusă tot de aceste paiațe diabolice și hulpave și a devenit un lux pentru un procent semnificativ al populației țării, prea preocupat să-și asigure subzistența ca să poată gândi limpede.
Oamenii aceștia pe care astăzi îi urâm și îi judecăm, cei care suferă și se îmbolnăvesc – și mor – nu sunt vrăjmașii noștri. Chiar dacă poate să pară altfel, suntem în aceeași tabără, de aceeași parte a baricadei. Țara arde și cu ei, și cu „noi” în brațe, vaccinați sau nevaccinați, susținători ai unui partid sau ai celuilalt. În loc să ne îndreptăm scârba spre ei, mai bine i-am trage la răspundere pe cei care reprezintă puterea, cei cu adevărat vinovați de toate tragediile evitabile care se produc în România, cei care au distrus societatea românească, au omorât sentimentul de solidaritate, au ruinat sistemul sanitar, au fost mereu mai preocupați de imagine decât de binele poporului și care acum aruncă vina pentru suferința teribilă a acestor zile pandemice pe oamenii pe care trebuiau să îi ajute. Suntem, însă, prea ocupați cu lupta dintre noi, cu urzirea de tabere, ca să vedem că, și de data aceasta, ne-au prostit, deviindu-ne atenția de la cauza adevărată a problemei: corupția lor. Eterna lor corupție. Politicienii noștri cei de toate zilele, alții dar mereu aceiași, mânați de lăcomii și de metehne bătrâne și ucigașe.
Ne-au ajuns din urmă deceniile de disfuncționalitate la care ne-am adaptat ca să supraviețuim și acum murim din cauza lor. Și nu e vina noastră.
Cum sunt? Nu am un răspuns. Cel puțin nu unul care să satisfacă astfel de curiozități sezoniere care mă găsesc, octombrie de octombrie, în același loc în care eram acum 6 ani. Într-o Românie bolnavă, chinuită, furată și neconformă, fără avize și fără căpătâi, fără autorități reale, populată de funcționari publici – căci asta sunt, de fapt, politicienii, niște slujbași aflați în serviciul nostru, nu invers – aroganți, hoți, sifdători, incompetenți și corupți.
Citiți și Intubat, imobilizat, neputincios, nu a izbutit nici măcar să țipe după ajutor
Voi lăsa „Jurnalul lui 66” să vorbească pentru mine. Îl postez aici, ca anul trecut, în speranța că povestea lui mai înseamnă ceva. Tot ce aș fi putut să spun vreodată despre Colectiv, dar și despre România, este așternut în rândurile lui. Sper ca, anul viitor, când va sosi un nou octombrie, să nu mai fie de actualitate. Din păcate, încă este.
Voi cum sunteți în acest octombrie?
Citiţi şi
Unde nu e iertare, de multe ori e pace
Părintele Ionuț Blidar și enoriașii srilankezi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
