Cum să rupem, totuși, acest cerc vicios în care puterea ajunge numai la nemernici? Cum să se ridice un popor sabotat de neputință și resemnare?
Că avem dregători încuiați, știam. Că ne conduce monstruoasa coaliție a hoților cu proștii, știam. Că suntem pe cont propriu, știam. Că autoritățile sunt o glumă într-un dosar cu șină, știam. Că statul e o ficțiune care răzbate în realitate doar când culege taxe și impozite, știam. Că bugetăritul este o artă râvnită la carpato-danubiano-pontici, știam.
Știind, iată, atâtea despre arhitectura lumii noastre strâmbe, de ce nu putem să rupem totuși rândurile? Un clasic, precum Renan, era de părere că o națiune este un plebiscit cotidian. Cu alte cuvinte, românii nu există decât în măsura în care ne dăm acordul în fiecare zi să fim așa cum suntem. Și cum suntem?
Falnica noastră națiune alege în fiecare zi cultura de penitenciar în detrimentul bunului-simț, moderației, echilibrului, decenței.
În fiecare zi optăm pentru stridență, învârteală, descurcăreală, șmen, șmecherie, șpagă, scurtătură, învoială balcanică, ne înțelegem noi, lasă că merge și așa.
Tot în fiecare zi optăm pentru cumetrii în detrimentul valorii, pentru o mătușă în ciuda onestității, pentru un nepot în dauna unui concurs cinstit. Competențele ne înspăimântă, corectitudinea trebuie trucată cu pile-cunoștințe-relații.
Numărați pe degetele de la o mână oamenii care în România au făcut o nefăcută și au avut minimul bun-simț să iasă pentru totdeauna de pe scena publică. Apropo, Piedone tocmai candidează la sectorul 5.
Suntem victimele bălăcirii în această troacă în care totul este de tocmit, de la lege până la conștiințe? Evident, nu. Ne place. Adică majorității absolute îi place să trăiască în acest feudalism cu sclipici, printre ruine, gunoaie și nepăsare.
Indolența este articolul 1 din Constituția noastră. Articolul 2 este ignoranța. Recenta dezbatere despre educația sexuală în școli ne arată unde ne aflăm. Ne aflăm în lumea a treia, pe tobogan spre a patra.
Nu am progresat nici cu un milimetru față de bravii noștri străbuni care se ascundeau în păduri când trecea doctorul să le facă un vaccin care le-ar fi dat mai multe șanse la viață.
Putem ieși de aici, altfel decât cu traista în spinare, luând cu asalt granițele? După mii de ani de trăit îndărătul oii, cu capul în pământ, îndărătnici ca niște catâri, gata să ne lăsăm copiii să moară la propriu în căcat, în hârdăul școlilor noastre subsahariene în loc să facem alte alegeri?
Proști și fuduli, mărșăluim prin glodul retardului nostru istoric, gata să ne aplaudăm singuri la fiecare pas, cât ne furăm căciula. Ăștia suntem pentru totdeauna?
Fără educație, da, ăștia vom fi în veacul veacului amin, ba chiar mai rău decât atât, după cum arată și recenta formă de viață (deși e mult spus) – vlogărul Colo (stipendiat generos de piața liberă).
Bref, idiocrația deja s-a isprăvit pe la noi, îmbecalizarea este completă, s-a trecut de la Marghioala de pe câmp la Margherita din Clejani din televizor. Răstigniți între Vulpița și Viorel, încotro să ne mai îndreptăm noi, Niculae?
Educația și numai ea ne mai poate apropia măcar de bulgari. Dacă nu, nu. Nu doar educație sexuală, sanitară, spuneți-i cum vreți, dar educația-educație, științifică și morală, culinară și financiară și tot așa.
Citiți și Toată educația de care aș fi avut nevoie
Fiindcă, și aici voiam să vă aduc, alegerile noastre de fiecare zi sunt produsul educației, mai exact al lipsei noastre crase de educație, fie ea și de secol XIX, ca până de curând.
Suntem copiii defecți ai unei lumi care refuză să iasă din barbarie și obscurantism, fiindcă e mai comod să ne treacă viața degeaba. N-am primit nimic, dar nici nu dăm mai departe nimic. S-a furat, dar ni s-a și făcut pomană.
În fiecare zi avem de ales și în fiecare zi alegem să închidem ochii, alegem lașitatea șocâtelui, fuga șobolanului, îndestularea burții nesătule, de episcop, ființarea vegetală, coloana de salcie sau isteria care nu duce nicăieri.
Românul pentru a fi fericit are nevoie de un prost care să muncească în locul lui, un prost pe care să dea vina, un prost pe care să-l pupe în dos și unul care să-l pupe pe el în dos. Până când, deci?
Ne educăm sau rămânem pentru totdeauna caricaturali chiar și în colțul nostru de lume, atât de caricatural și el, oricum.
Nu există alt drum, toate celalalte duc aici: într-o lume fără drumuri, la școli fără educație, la spitale fără ață de cusut rănile, la guvernanți fără obraz, la parlamentari fără onoare, la funcționari fără răspundere, la judecători fără dreaptă măsură, la presă fără nicio urmă de profesionalism, la cetățeni fără autonomie, la libertate fără adevăr și fără dreptate.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Bolile cu transmitere sexuală – o mare problemă în lipsa educației
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
