Dacă ceva merge rău, înseamnă că e bine pentru că nu are cum să fie mai rău.
Deci atunci când e rău, e, în sfârşit, bine. Fiindcă nu-i aşa, răul nu îl putem ocoli. Există în ceilalţi, există în ce ne fac ceilalţi, există în greşelile noastre. Putem alege, nu, între a fi victimele răului făcut de alţii nouă sau a face şi noi rău ca să supravieţuim. Altă cale o fi în lumea asta? În fond, orice încerci nu are să se sfârşească decât rău, obstacolul banal îţi întăreşte ideea eşecului. Altfel, de ce o fi apărut tocmai în calea ta?
Devenim „renunţători de profesie” şi ce bine o facem, la ce rang înalt am adus asta. Nu finalizăm nimic pentru că a apărut un obstacol care ne spune că nu are rost să mergem mai departe sau pentru că, Doamne fereşte, lucrurile merg bine şi ne temem că or să meargă prost. Decât să ne întristăm că lucrurile merg prost după ce au mers bine, mai bine renunţăm şi rămânem senini.
Eşecul ne e alături tocmai pentru că ne temem de el. Cum o să îmi iasă ceva, tocmai mie şi, mai mult, dacă îmi iese, ce mă fac? Cum o să ajung să trăiesc cu asta? Cum o să mă privesc în oglindă după ce am reuşit şi cum o să povestesc părinţilor: „dragii mei, nu mai sunt ratatul familiei, am reuşit”. Cum să le spui aşa ceva? Şi ei ce să facă mai departe? Cu cine te mai înlocuiesc la vârsta asta? Nu poţi să le faci aşa ceva bieţilor oameni.
Am crescut cu greşelile scoase în evidenţă. Nu ni s-a spus ce facem bine ca să nu ne-o luăm în cap. Şi, evident, că ni s-a spus zilnic ce deştept e vecinul Gigel şi cum noi n-o să ajungem niciodată ca el. Corect. Nici nu încercăm. Cine suntem noi să ne contrazicem părinţii.
A găsi puncte slabe e o mare calitate. Asta am învăţat mereu. Ce dacă marea e mare. Nu o vedem… vedem doar baltă cu meduze. Şi muntele… o porcărie aflată departe unde mai e şi frig. Nimic nu e fără cusur şi nu ştiu cum, dar orice ne arăţi găsim 12 defecte. Aşa, din prima. Se numeşte spirit de observaţie. Calităţi? Cine stă să le caute. Sunt prea multe defecte de găsit.
Fericirea e prostească. Oricând poate apărea un eşec. După râs, vine plâns. Aşa că, cel mai bine e să plângi mereu ca să nu ai surprize neplăcute. Viaţa nu te surprinde. Tare, nu?
Rămâi mai bine în anonimat, nu ieşi în evidenţă pentru că ceilalţi ar putea fi ca tine şi ar putea să nu aibă altă treabă decât să îţi numere greşelile, aşa că, mai bine, stai ascuns. Nu rişti nimic. Fereşte-te de orice posibilitate de a fi văzut. Evident că ai deja o părere despre cei care sunt văzuţi şi ştii sigur că nu au reuşit prin forţe proprii, cine face asta?
Suferinţa şi răul, acceptă-le ca pe un dat personal, sunt o formă de seriozitate şi de maturitate. Nu poţi să te bucuri ca prostul aşteptând şi încercând ceva bun, ca apoi să dai explicaţii de ce nu ţi-a ieşit treaba. Lucrurile care nu merg bine ne dau o aură de victimă a destinului, a societăţii, a celorlalţi, ca o coroană a unei suferinţe permanente.
Încă din copilărie, am înţeles că fericirea este o blasfemie, o formă de a semăna cu cineva care era cel „rău” şi care îi aduce suferinţă celui „bun”. Lupta dintre bine şi rău, în copilărie, era câştigată de Zmeul Zmeilor cu care nu vrem să semănăm, aşa că rămânem nişte Cosânzene plânse şi fără speranţă de a le mai salva cineva într-o lume rea. Dacă am înţeles atunci demult că veselia, vitalitatea şi reuşita sunt ceva rău, o să ne ferim de ele ca de zmei. E bine când suferi şi rău când nu suferi. Uite aşa, binele devine rău profund şi răul devine bine.
Răul pe care ni-l facem singuri este o formă de apărare paradoxală, o formă de supravieţuire care constă în a întreţine o durere de care vrem să scăpăm sau de a face să se întâmple lucruri de care ne temem.
Freud a arătat, plecând de la teatrul lui Shakespeare, că dinamica lui Richard al III-lea ar putea fi definită astfel: „Deoarece sunt îngrozitor de urât, fie ca eu să fiu o excepţie. Deoarece sunt întruchiparea răului, fie ca răul să fie unicul meu bine… şi deoarece nu sunt deloc amabil, fie ca eu să devin un om insuportabil”.
Fericirea este necunoscută, imprevizibilă şi plină de schimbări. De teama acestui imprevizibil, putem alege să suferim, să ne facem rău, pentru că este un lucru pe care îl cunoaştem bine, îl înţelegem, îl putem stăpâni. Aşa că, alegem mereu şi mereu o stare de suferinţă binecunoscută în locul unei fericiri noi şi necunoscute.
Pe Cătălina o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
