Acum că scriu aceste rânduri, mă simt ușurată. Un an din viața mea a trecut într-un mediu în care am învățat multe, însă în fiecare moment așteptam să se termine.
Am început să lucrez în acest spațiu în care colegii erau în marea majoritate femei, aproximativ 20 și câțiva bărbați cu care nu prea interacționam direct. Primele zile au fost crunte, toată lumea părea foarte prietenoasă, însă nimeni nu părea dispus să te cunoască. Mi s-a spus de la început că va trebui să pun multe întrebări. Femei frumoase treceau pe lângă mine, grăbite, părând că știu ce au de făcut. Eu, fiind nouă și curioasă despre cum merg lucrurile, puneam întrebări, însă de ce le mai multe ori părea că întrebările sunt inoportune. Așa că, la un moment dat, m-am oprit din a întreba și m-am refugiat în cele câteva prietene pe care mi le făcusem și în zâmbetul copiilor.
În preajma Crăciunului, eu continuam să zâmbesc sincer și să urez oamenilor o zi bună, o colegă chiar credea că sunt Secret Santa-ul ei, nu știa de ce sunt așa prietenoasă.
Ce nu știam atunci e că regulile jocului sunt cam aceleași dintr-o clasă de fete din liceu: „Alege-ți o tabără, fidelizeaz-o și ține-te de ea. Și orice ai face, nu te revolta decât în pauzele de țigară.”
Aici a fost prima greșeală, faptul că am ignorant regulile scrise și, mai ales, pe cele nescrise.
Vezi, cel mai greu este când există reguli nescrise într-o organizație. Regulile nescrise sunt un fel de urmare a faptului că există reguli ferme care nu evoluează organic pentru că angajații din corporație nu contează decât ca unelte de profit.
Frustrarea faptului că nimeni nu îmi spunea cum și ce să fac, într-o slujbă care conținea titulatura de „Trainee” s-a tot acumulat, până a țâșnit într-un mail plin de resentiment către toți angajații, în care am spus ce și cum gândeam. Foarte greșit. Ceea ce gândești trebuie spus rar și voalat.
Și după cum mai târziu mi-am dat seama, trebuie spus doar dacă ești întrebat. Se pare că așa trebuie să acționezi într-o corporație, altfel vei fi stigmatizat. Vei fi cel care se plânge și comentariile tale nu vor fi interpretate drept feedback pozitiv.
Ce gândeam? Că nu mi se explică mai nimic, sunt lansată într-un fel de bătălie zilnică în care trebuie să deslușesc acele reguli scrise și nescrise ale jocului. De acord, learning by doing. Așa că am început să îmi organizez singură un program lunar, înțelegând că acela nu va putea fi respectat din cauza regulilor nescrise și a schimbărilor constante ce țin de specificul locului de muncă.
Multe provocări au urmat de natură să mă întărească și să mă facă să îmi dau seama că nu e necesar să fac dreptate întotdeauna. Și că e foarte important să îți înfrunți fricile, să treci prin ele până când se dizolvă. Fricile mele erau: frica de conflict, frica de a spune ce simt, frica că nu sunt în locul potrivit și nu vreau iar să îmi dau demisia pentru că nu pot să renunț la integritatea mea, propriile mele reguli de conduită morală.
Așa că încep cu inima deschisă să lucrez în alt mediu, tot cu copii și cu dorința de a crea eu însămi un spațiu sănătos emoțional în care aceștia să fie educați. Ceea ce am experimentat în fostul loc de muncă este ceea ce consider eu o manifestare a Presiunii perfecțiunii care planează într-un business unde sunt mulți bani în joc. Problema morală și socială, din punctul meu de vedere, este că un om își vinde timpul său ca să servească unor interese într-un mod care nu e benefic pe termen lung nici pentru angajați, nici pentru beneficiarii principali, copiii.
Un copil învață într-un astfel de mediu că trebuie să fie cel mai bun, cu orice preț, că va fi recompensat și pedepsit în funcție de criterii variate și că trebuie să facă tot felul de lucruri, chiar dacă el nu simte asta (să doarmă, să mănânce etc). Cred că asta e motivul principal pentru care răsuflu ușurată că epopeea mea s-a terminat. Pentru că știu că acest model va dispărea, din fericire, din lumea noastră. Cel puțin idealismul meu năzuiește să creadă că eficiența și viteza nu sunt valorile care ajută umanitatea să își contureze viitorul. Cel puțin nu în lumea mea. Ele vor fi înlocuite de abordări mai umane, la fel de eficiente, însă bazate pe exprimarea liberă a emoțiilor, a dorințelor și a iubirii. Fără să excludă respectarea rutinelor și limitelor care sunt foarte importante la vârsta asta. Însă copiii viitorului cred că trebuie susținuți să fie independenți mai degrabă decât obedienți, să aibă opțiuni, să își poată modela singuri traseul educațional.
Scriu acest articol pentru copiii liberi, autentici și competenți care vor putea găsi soluții în viitor.
Guest post by Ioana-Cristina Răducu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Vedere din trafic: cum arată o societate cu nervii la pământ
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
