Primăvara e în toi, totul revine la viață. Pomii înfloriți, cu coroanele lor bogate, colorate în nuanțe pastel, sunt o poezie. Păsărelele s-au dezmorțit și ciripesc vesele. Iar albinele au început să zumzăie și ele, pofticioase, alegând, din mulțimea de flori, din care anume să-și culeagă nectarul.
Anotimpul verde îndeamnă la bucurie, la iubire, la speranță și la îndrăgosteli adolescentine. Și totuși, nu despre asta am ales să vorbesc acum.
După cum spuneam, totul pare o simfonie a primăverii, celebrare a reînvierii naturii. Florile pomilor se scutură în adierea blândă a vântului, făcând să pară că ninge cu petale. Pe cerul albastru, soarele ni se arată în toată strălucirea de care ne dezobișnuise în ultimele luni. Albinuțele zglobii zboară din floare-n floare. Nimic mai frumos și mai armonios în zborul lor dansant, atâta timp cât nimeni nu știe ce se întâmplă în stupul lor.
Îmi amintesc și acum cât de mirată și dezamăgită am fost într-o zi, când eram mică și, bucurându-mă de explozia de flori primăvăratice, am cules una pe care, din întâmplare, se afla o albină. Iar gingașa făptură m-a înțepat atât de rău, că și acum îmi amintesc usturimea aceea insuportabilă, ce a făcut să-mi dea lacrimile pe loc.
A fost unul dintre primele șocuri din viața mea. Nu numai durerea propriu-zisă am suportat-o cu greu, ci și… „trădarea”. Sentimentul acela ciudat pe care nu-l mai încercasem vreodată. Și anume, albinuța, care-mi fusese atât de simpatică până atunci, cu mijlocul ei subțire și cu trupșorul galben si pufos, care mă atrăgea mereu cu zumzetul ei vesel, căutând, la fel ca și mine, flori încântătoare, să se întoarcă, dintr-odată împotriva mea?! Să mă înțepe așa, din senin?! Mă rog, se pare că ne doriserăm aceeași floare…
Și nici măcar n-o vrusesem pentru mine. În inocența mea copilărească, cu inima curată, ce cunoștea doar bucuria și iubirea, floarea o culesesem pentru mama.
Așa s-a întâmplat să cunosc eu trădarea. Și tot în ziua aia am cunoscut și sentimentul răzbunării. Căci mama, ca să mă liniștească, mi-a spus că, pentru că mă înțepase, rămasă deci fără ac, albina va muri.
Deși durerea nu mi-a trecut, doar gândul că inamica mea, vechea prietenă, își va primi pedeapsa, m-a făcut să-mi șterg lacrimile și să-mi mai potolesc suspinele.
Așadar, o floare frumoasă, adusă de primăvară, și o albină gălbioară au făcut ca eu să cunosc, de la o vârstă fragedă, ce înseamnă trădarea sau răzbunarea.
Cu timpul, mi-a fost dat să mai cunosc trădări. Și poate că m-am mai șocat și-am suferit întocmai ca în ziua când tot ce-mi dorisem fusese să culeg o floare. Doar „albinuțele” îmbrăcaseră atâtea și atâtea forme… Și mereu îmi stătuseră prin preajmă. Și le îndrăgisem, mai întâi, ca pe albinuța de odinioară.
Prima oară m-am mirat. Apoi am crezut că mi se întâmplă numai mie. Doar mai târziu am înțeles că, oricât ne-am pune de-a curmezișul, trădarea stă și în natura umană. Toți o pățesc. Cu mic cu mare, de-a lungul vieții suferim trădări. Se întâmplă și pe la case mai mari. Ba încă, cu cât poziția e mai înaltă, cu atât trădarea e mai mare, iar căderea mai abruptă.
Citisem acum câțiva ani un studiu asupra albinelor. Întâmplarea făcea ca, chiar atunci, să fiu martora unor trădări la nivel înalt. Evident, nu în rândul albinelor.:) Și am rămas atunci uimită de asemănările dintre comportamentul oamenilor și cel descris în acel studiul asupra albinelor.
Oameni politici, cândva buni prieteni, ajunseseră mari rivali. Iar astfel de scenarii s-au repetat, iar și iar. Doar persoanele se schimbau. Cu timpul, am ajuns să nu mă mai mir.
Gândurile m-au dus la trădările istorice. La faimoasa replică “Și tu, Brutus?!”
Încă din timpuri străvechi, împărații erau trădați și uciși. Odată ajunși în pozițiile cele mai înalte, căderea începea să le fie pregătită. De cine? Evident, de către cei mai apropiați. Turcii, de exemplu, își ucideau propriii frați pentru a-și asigura domnia. Și exemplele continuă și în vremurile noastre, chiar dacă acum, Doamne ajută, nu se mai ajunge la crimă.
Chiar mă întrebam, atunci când oamenii vizează cele mai înalte funcții, cum de nu știu deja cât de abruptă le va fi căderea?!
Dar să revin la albine. Așa micuțe și fragile, mi-au atras atenția prin modul lor de organizare, dar și prin viclenia și „sângele rece” cu care reginele își apără poziția.
De exemplu, prima matcă eclozată roade capacele botcilor și își omoară, prin înțepare, restul rivalelor, chiar în celule.
Se pare că după doi-trei ani de conducere, stupul decide să aleagă o nouă regină. Pe care o protejează de regina en-titre. Când noua aleasă își ia zborul și apoi se întoarce în stup, garda vechii regine o trădează imediat și trece de partea tinerei regine. La fel, întregul stup. De cele mai multe ori, vechea regină este ucisă.
Există și cazuri în care, dacă două regine tinere se întâlnesc, se luptă până când cea mai puternică sau cea mai vicleană câștigă.
Pe mine, una, m-au izbit asemănările între albine și oameni. Oricât ar fi de trist, probabil asta-i natura lucrurilor. Deci… nimic nou sub soare. Albinele o fac, oamenii o fac…
De când știu mai multe despre aceste mici făpturi, parcă le privesc cu alți ochi, atunci când le observ zumzăind vesele printre florile înmiresmate.
Cât despre diverse situații în care se regăsesc unii oameni politici de pe la noi, ceva mă face să cred că, atunci când actuala “regină” este înlocuită, “regina cea veche” (care nu fusese neapărat ucisă, ci doar căzută în dizgrație), își privește acum ușor detașată surata, aflată în aceeași situație ca a ei, nu demult. Iar această “veche regină” probabil că simte cam ceea ce am simțit eu în ziua aceea frumoasă de primăvară, când mama mi-a spus ce va păți albina care mă înțepase…
Ramona este autoarea cărții Nu mai caut succesul.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
