“Some people come into our lives and quickly go. Some people move our souls to dance. They awaken us to a new understanding with the passing whisper of their wisdom. Some people make the sky more beautiful to gaze upon. They stay in our lives for awhile, leave footprints on our hearts, and we are never, ever the same.”
Nu am vrut să traduc citatul din motive evidente – şi-ar fi pierdut din esenţă. Şi apoi, cine sunt eu să traduc sentimentele scriitoarei Flavia Weedn, care sunt, la o adică, unanim resimţite în inima fiecăruia dintre noi. Cu toţii cunoaştem gustul amar rămas în urma unei despărţiri de o persoană iubită. O persoană specială, care ni s-a-nfipt în suflet şi a refuzat să mai plece. Cam aşa e şi cu La vie d’ Adèle (Blue is the Warmest Colour). Un film inspiraţional, care te îmbie să visezi, să pofteşti…
Laureat la Cannes, La vie d’Adèle nu prezintă o simplă poveste de dragoste. Iubirea dobândeşte dimensiuni cosmice, încarcerându-şi protagonistele, pe Emma şi Adèle. Pasiunea transcende limitele bunului simţ. Cenzura e lăsată la uşa. Nu e pentru cei slabi de înger, căci povestea reflectă o faţadă mai puţin “comercială” a iubirii. Pentru că dragostea aşa e, nu ţine cont de sex, îngrădiri ori preferinţe.
Pelicula se deschide cu rutina obositoare, lipsită de farmec ori sens, a tinerei Adèle. Ea poartă în suflet o tristeţe atipică vârstei sale. Tânjind după fericire, fără a-i cunoaşte însă chipul, duce o existenţă scăldată în plictis. Asta, până s-o cunoască pe Emma – o tânără pictoriţă. Excentrică. Plină de patos, de viaţă, ce poartă-n ochi şi-n păr culoarea libertăţii, a cerului. Albastrul devine culoarea pasiunii, un leitmotiv.
La vie d’Adèle este singurul lung metraj care a reusit să aducă Palme D’or-ul nu doar regizorului, ci şi celor două actriţe, Lea Seydoux (Emma) şi Adèle Exarchopolous (Adèle), acestea fiind singurele femei, cu exceptia regizorului Jane Champion, dinstinse cu celebrul premiu.
Deopotrivă aclamat şi criticat, filmul regizat de Abdellatif Kechiche sondează cele mai întunecate abisuri ale unei poveşti de dragoste autentice, carnale, decandente. Originalitatea sa însă, se regăseste atât în scenariul propriu-zis, cât şi în interpretările liberale ale personajelor sale, care au fost rugate să-şi improvizeze replicile – un strigăt după realism. Vorbind de realism, controversata scenă de sex care durează nici mai mult, nici mai puţin de zece minute, a fost filmată pe durata unei întregi săptămâni. Repet, nu e pentru cei slabi de înger. Poate provoca dezgust. Recunosc însă, că reacţia mea iniţială a fost de departe una plăcută. Mai bine spus, nu am ştiut reacţiona. Şi dau vina pe Hollywood pentru asta, cu scenele lor finisate, replicile spuse ca-ntr-o carte de bucate, cenzura şi refinamentul exacerbat care nu au ce căuta în viaţa reală. Iubirea e haotică, perversă, te ia pe neaşteptate şi-ţi răstoarnă universul. Te trezeşti într-o dimineaţă şi realizezi că centrul tău gravitaţional e altul. Nu mai eşti “tu”, doar “tu”. De acum încolo vei rămâne doar o amintire a ta, a ceea ce ai fost până să iubeşti. Căci iubirea, aşa e…
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Decât fericită la Costinești, mai bine în depresie la Monaco
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
