Câteva explicații banale pentru cum arată românii și România astăzi.
Așa cum vedem pretutindeni, în mult lăudatul secol XXI, cel mai greu se iese din propria istorie. Nici românii, dragii de ei, nu fac excepție, în ciuda evidentului lor nombrilism (n.red. a te crede buricul pământului).
Suntem buricul pământului, suntem excepționali, dar iată-ne reduși la această banalitate barbară: nu putem evada din trecutul nostru. Niciodată destinul nostru n-a fost, de fapt, tranșat. Suferim de curluntrism etern.
Trecutul ne rezumă, ne explică și în oarecare măsură ne vestește viitorul probabil. Ce vedeți zilnic în jurul dumneavoastră vine de undeva. De unde?
Hai să ne uităm, fie și superficial, doar la ultimele secole. Păi, cam de la 1711 la 1821, românii (din Țara Românească și Moldova) au fost stăpâniți direct de la Fanar, cartierul Constantinopolului dominat de sforarii greci.
Un secol întreg românii s-au turcizat și s-au grecizat masiv, pentru ca în secolul XIX să o întoarcă, așa cum întorc băieții noștri în gară la Paris, ziarul la alba-neagra. De-acum, către Occident, birjar!
Istoria e cunoscută chiar și din manualele românești de istorie: s-a redescoperit latinitatea limbii române, s-au copiat instituții de la vest, s-a modernizat pe ici, pe colo, fără să se schimbe însă nimic în punctele esențiale.
Elitele au tras hăis!, către mica unire, constituție, universități și academie, independența față de turci, înfăptuirea unui Regat al României, capitalism, urbanizare prin imitație (Calea Victoriei!), comerț internațional, gloata a tras cea!, către secolul anterior, care nu-i trecuse și nici nu avea cum să-i treacă peste noapte. De aici, caracterul schizoid și incomplet al modernizării românești.
Și iată că, vai!, trece și cel mai bun secol din istoria românilor (care ține cam de la jumătatea secolului XIX până la jumătatea secolului XX) – e secolul regilor, este secolul României Mari, dar este și secolul în care declajele economice nu se îmblânzesc și relația cu minoritățile etnice decade înspre crimă organizată de stat.
Nici în această istorie nu suntem unici. Statele naționale ridicate pe cadavrele unui imperiu caută puritate rasială și ajung rapid la Holocaust.
Mai departe, căzută sub comunism sovietic, România întoarce încă o dată ziarul. Iar dacă elitele refuză și ajung să moară în pușcărie sau în exil, în schimb poporul (care trăia tot în secolul XIX, păstrând decalajul enorm față de elite) îndură, apoi acceptă și chiar susține comunismul în stil românesc (în care milioane de oameni văd totuși o șansă de modernizare a societății și mai ales de progres în propriile vieți).
Avea să fie un faliment glorios, dar nu asta ne interesează în această demonstrație, ci această nouă mișcare suprinzătoare de alba-neagra: dinspre vest înspre un nou est! Mitică al lui Nenea Iancu se dovedește un excelent Hopa-Mitică. Bravo, Mitică.
După 1989, invers: românii întorc iar ziarul și sunt de-acum bine înșurubați către un destin euro-atlantic, cum s-ar spune.
Și iată-ne la zi: cu o țară aparent în secolul XXI, dar cu un popor aflat, cu indulgență, în secolul XX. Aceste schimbări radicale de direcție, aceste smulgeri bruște din ceea ce părea dat să rămână creează caracterul de improvizație, de țară de bâlci, de care vorbea și domnul nostru Ion Luca Caragiale, cel care ne-a înțeles cel mai bine, deși e mort de 108 ani.
Poporul român nici n-a avut timp să se nască așa cum trebuie, dragul de el, darămite să mai devină ceva, mereu adaptându-se la istorie, căutând s-o păcălească pentru a supraviețui.
A supraviețuit, nimic de zis, dar a spune că a trăit în istorie este o scandaloasă exagerare. Și nu trăiește nici până în ziua de azi, răstignit între exil și exil interior, într-o societate de un capitalism grotesc, de rapt, cu o economie sabotată de securiști, interlopi și interese transnaționale. Societatea românească dă un stat în oglindă: un stat slab, cu care vânturile istoriei pot face până la urmă, cum s-a arătat, orice.
Iar românii sunt așa cum sunt, și nu sunt bine, pentru că istoria lor a fost așa cum a fost. Și încă ziarul e întors înspre direcția cât de cât rezonabilă. Dar alba-neagra nu s-a sfârșit și mâine ne putem trezi din nou către ruși, turci, sau, de ce nu, chinezi.
Ne vom face, desigur, că facem, căci asta știm să facem. Dacă e nevoie, ne prefacem și chinezi doar să fim lăsați în legea noastră veche: să slugărim, să șpăguim, să ne învârtim, să ne descurcăm și să dăm o societate irespirabilă pentru oricine agreează regulile, munca, seriozitatea sau, oroare!, cinstea.
Sfârșit? Nu există sfârșit. Există, însă, vorbele acestea mereu în vogă, care ne țin loc de speranțe, progres și lege fundamentală: Doamne ajută!
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Scrisoare către Svetlana Aleksievici
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
