“Eu sunt personajul de care se presupune că nu ar trebui să-ţi placă”, spune el şi i se aude parcă vocea profundă, perfectă, inconfundabilă. Se presupune că nu ar trebui să-ţi placă de un Hans Gruber (“Die Hard”) ori de şeriful de Nottingham (“Robin Hood: Prince of Thieves'”). Dar pentru numele lui Dumnezeu, acest bărbat adorabil, care şi-a făcut un nume mare-mare jucând ticăloşi, aproape te făcea de fiecare dată să îţi doreşti să fie el cel care câştigă în faţa adversarului-erou care lupta în numele dreptăţii.
El însă murea, fiindcă aşa e în filme, nemernicii trebuie “să-şi primească răsplată” până la urmă. Cu fiecare rol de acest gen, a demonstrat ca un artist desăvârşit că a fi băiatul cel rău este cât se poate de distractiv şi atrăgător. Şi, iertate să fim acum, ne plac (uneori) şi băieţii răi.
A mers apoi mai departe, etalându-şi farmecul în comedii romantice. Ca să ne demonstreze, de parcă ar fi fost nevoie, că poate să fie şi incredibil de tandru, sexy şi, la propriu şi dincolo de ecran, să dea peste cap viaţa a zeci de femei. Dacă nu credeţi, uitaţi-vă pe internet şi o să vedeţi câte femei, de toate vârstele, se declară îndrăgostite pe viaţă de el. Toate filmele astea cu poveşti de iubire nu l-au putut însă face să-l rateze pe sinistrul profesor Snape din seria Harry Potter.
Orice englez ştie, probabil, că trebuie echilibru în toate. Iar el l-a găsit: este bun-rău, rău-bun şi tot aşa, de fiecare dată încântător. Cu timpul, ne-am trezit că ne place tot mai mult şi mai mult acest domn. Fiindcă are ceva. Al lui. Doar al lui.
Să fie vocea? Deşi, când era la RADA (Royal Academy of Dramatic Art), îşi aminteşte, vocea a fost una din marile lui probleme. “Profesorul meu de dicţie mi-a spus că vocea mea sună de parcă ar veni dintr-o conductă. Înţelegi câtă cruzime era în şcoala aia! Aşa că, a trebuit să învăţ să o fac să sune bine.”
A reuşit, magistral chiar, vocea lui sună extraordinar de bine. Imposibil să nu o recunoşti. Este desăvârşită şi am spune că s-a dovedit ştiinţific asta. Doi cercetători, un lingvist şi un inginer de sunet, au decis că vocea masculină perfectă este o combinaţie a vocii lui cu cea a actorului Jeremy Irons.
Să fie charisma? Pe care fiecare o găseşte unde doreşte la acest bărbat.
Să fie talentul? Sigur, şlefuirea harului ce ţi-e dat înseamnă muncă permanentă. Niciodată nu te opreşti în a învăţa de la alţii. Când ai făcut-o, nu mai eşti. Nu mai exişti. Dar munca fără zvâcul ăla de talent ce se strecoară în ADN prin cine ştie ce combinaţii, rămâne doar trudă. Lipseşte geniul. Sclipirea.
Să fie el, omul, bărbatul obişnuit? Acest bărbat care, pe când era un adolescent, a cunoscut o fată, cam tot de vârsta lui. De atunci, vieţile lor merg tot împreună. “Cred că fiecărei relaţii ar trebui să-i fie permis să aibă propriile reguli. Rima (Rima Horton, partenera lui) este îngăduitoare. Este incredibil de îngăduitoare. Extraordinar de îngăduitoare. Ar putea să fie o candidată la sanctificare.” Poate că aceasta e reţeta pentru actori de a avea astfel de relaţii frumoase şi rare: partenerul e bine să fie un om “normal”, fără legătură cu scena.
Este printre cei mai buni actori ai lumii şi totuşi, din cine ştie ce motive, nu a fost niciodată nominalizat pentru un premiu Oscar. Deşi, cu toţii am văzut nu doar o dată, că la el trebuia să ajungă statueta.
Ceva însă ne face să sperăm că, la un moment dat, şi oamenii aceia din juriu vor fi în stare să recunoască acel ceva al lui Alan Rickman. Munca şi talentul. Amândouă din plin. Şi îi vor da ceea ce merită de multă vreme. Fireşte, noi ştim bine ce avem aici, aşa că ne bucurăm de el, cu Oscar sau fără Oscar.
Update: Alan a murit pe 14 ianuarie 2016.
Citiţi şi
Top 25 cele mai bune replici din filme din toate timpurile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
