Perioada asta semi-tristă din viața noastră a fost amplificată de singurătatea celor patru pereți care ne înconjoară. O despărțire dureroasă, mutarea în 22 m² și ruperea legăturilor cu exteriorul m-au împins la prea multe decizii proaste. Și noi greșeli. Fix ca-n piață. Trei la zece mii. Și eu aveam mii de motive să le fac.
Într-o noapte, când focul din mine ardea mai ceva decât într-un vulcan, m-am urcat la bordul unui Chardonnay, demi-sec. Și după prima sticlă m-am lipit de niște somnifere. Multe. Pentru că nu dormisem de câteva zile bune. Eram fix ca-n filmele de groază cu zombie. Lumea destrămată și eu orbecăind. Și-am mai deschis o sticlă. M-am trezit la bocănitul celor de la Ambulanță. Pe care i-am refuzat. Pentru că știam ce am în mine. Pentru că durerea care curgea prin mine nu avea finalitate. Nu voiam decât puțină liniște. Parcă să se oprească tot. Zgomotul mă enerva la culme în perioada aia. Ciripitul pasărilor și zgomotul făcut de frigideru’ din 95.
Pentru prima dată după mult timp, mi-am amintit de chitara lăsată la ai mei. Și nu pentru că știu să cânt. Ci pentru că îmi aducea aminte de tata. De mama. De serile de 25 de ani cu povești și poezii spuse în amintirea copilăriei. Chitara aia m-ar fi trimis acasă. Și tot în noaptea aia, ai mei mă visară amândoi. Nu am știut decât după ce am admis că am nevoie de ajutor. Nu mi-au spus decât după ce am realizat că singură nu pot duce amintirea anilor trecuți, vina de a nu fi niciodată îndeajuns, ura că mi-am distrus viată singură, melancolia iubirii lui și stima de sine de sub nivelul mării.
Și după episodul asta m-am trezit. Am înțeles că luptele mele nesfârșite în lumea asta tristă nu au finalitate. E o treaba sisifică asta. Și trebuie să fii nebun ca să continui. Ori eu vreau să îmi păstrez mințile. În toată nimicnicia în care m-am trezit de câteva luni încoace, singura mea îngrijorare reală a fost asta. Să nu îmi pierd mințile. Că palatul meu e sfânt. Și e locul meu negru, din aproape toate zilele. Și nu l-aș ceda. Nu l-aș nega.
Abia după tura asta prin iadul nesfârșit creat de ceilalți am avut o bănuială. Abia după ce mi-am înfruntat demonul de rătăcea prin mine am cugetat la importanța respirațiilor mele. Atacuri de panică am mai avut. Să simți că tot corpul tău se întoarce împotriva minții tale nu e treaba ușoară. Nu e deloc de șagă cu sentimentul neputinței în fața unei lumi de neînvins.
După noaptea aia cruntă m-am trezit. Luasem pumni în moalele capului, dar trăiam. Culmea. Nu știu prin ce minune m-am trezit și respiram. Respiram prezent. Conștientă de mine. Respiram trecut. Conștientă de o durere ce nu avea să treacă după bătălia cu somniferele și alcoolul. Conștientă de viitor. Și conștientă de trupul meu, nu foarte plăpând, dar lovit. Amorțit. Dureros.
Instinctul de supraviețuire e cel mai puternic. Atunci când în mintea ta își face loc sămânța nemuririi, o contemplezi și ți se pare singura cale de scăpare, vine trupul și spune: Halt! Nu pleci încă. Nu e momentul. Mai ai lupte de dus. Trupuri de frânt și minți de ruinat. Ori eu voiam să plec. De tot. Să opresc pentru o clipă ceasul ăsta nemernic în loc. Să muțească tot în jurul meu și să am o umbră de liniște.
Și voiam nu să mă opresc din a trăi. Din a respira. Voiam să mă opresc din a uita de mine întru alții. Voiam să îmi aduc aminte în chin și-n groază de un Dumnezeu bun și blând care mă privește și care îmi întinde o mână să mă ridice.
Și, pentru că sunt o nestatornică precum orice altă zodie de aer, am decis să îmi șlefuiesc orgoliul printre “ brațe” străine. Și așa mi-am început periplul prin Tinder. Needless to say că nu căutam nici să îmi împart patul sau cafeaua cu cineva, nici să fumez o țigară cu un străin. Căutăm pură conversație. Și am găsit. Majoritatea miroseau a disperare după păsărică. Câțiva căutau a partner in crime. Alții, dintr-o singurătate absolută, ca și mine, aterizaseră pe acest pământ minat. Cert e că ajunsesem să vorbesc cu vreo cinci deodată. Mă amuza situația. Într-un mod trist și amar. În capul meu auzeam doar câteva cuvinte…”Mădă, ești nouă târfă a Babilonului”. Și de ce simțeam așa? Eram singură, în confortul casei mele, înconjurată de concepții greșite și prejudecați. Dar n’aveam niciun motiv să simt că fac rău cuiva. Și cu toate astea… în timp ce aveam grija să nu greșesc fereastra de conversație, târfa Babilonului se întreba cum se descurcă bărbații în asemenea situații? Cum reușesc să creeze lumi așa frumoase cu minciuni așa slăbuțe? Parcă mă trezisem dintr-o reverie.
Așa mi-am dat seama că sunt departe de a fi vindecată, departe de mă iubi din nou pe mine, departe de a nu simți dorul copleșitor de un bărbat care mi-a transformat sufletul în făină. M-a măcinat, practic. Eram și sunt departe de antidotul pe care îl caut. Dar, revenind la Tinder… am întâlnit un tip care avea aceeași pasiune ca și mine. Scrisul. Eu, în scop terapeutic. El, în scop semi-comercial. Un tip deștept. Scria o carte atunci. L-am lăsat să vadă câteva texte și, recitindu-le, am înțeles până și eu că finalul nu avea cum să fie altul. Până și eu am retrăit dureri îngropate sub ani de zile de pământ și sub câteva amintiri care în continuare îmi tulbură somnul.
Și toate astea se leagă de o imagine mișto pe care am văzut-o. “When it is all finished, you will realise it was never random”. (n.red. Când totul se va fi terminat, îți vei da seama că niciodată n-a fost întâmplare.)
Lui A. nu i-am mai scris. Am renunțat la prea mult din mine. Am dat tot și am primit înapoi câteva palme. O îmbrățișare rece, câteva lacrimi ipocrite și multe minciuni. A. s-a transformat într-un trecut pe care nu vreau să îl mai vizitez, cel puțin nu conștient.
Dar azi nu e despre A.
Astăzi este despre faptul că îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu m-a ascultat atunci când i-am cerut să oprească tot. Nu știu ce am de dat lumii, habar nu am de importanța mea. Vreau să primesc lecția asta că să mă vindec de mine și de toate greșelile pe care le-am făcut.
Guest post by Monkeeeh
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
