Mă ridic de la birou și mă duc la bufetul din incintă, să-mi iau o sticlă cu apă. O cumpăr și agale o iau înapoi spre biroul meu din mica firmuliță pe care o patronez cu grație. În urma mea aud un glas feminin care mă strigă, era femeia de serviciu a bufetului. Mă opresc, mă ajunge din urmă și mă izbește cu un „sărut mâna”, suntem, cred, de aceeași vârstă… Îi zâmbesc amabil și nu apuc să deschid gura, căci ea îmi vorbește, și îmi vorbește, și… și îmi spune că fiica ei cu soțul meu se iubesc și eu îi cam încurc…
Eu zâmbesc condescendent, nu de alta, dar fiica doamnei, o fătucă înaltă, blondă, frumoasă, e minoră. O știu din vedere. Am tot întâlnit-o prin preajma firmei mele și am înțeles că este iubita angajatului meu, mecanicului meu auto, un băiat ușor agramat, şturlubatic și cu vaselină sub unghii, ca orice mecanic auto. Zâmbesc înțelegătoare și mirată că doamna își imaginează că sunt soția mecanicului și îi spun amuzată că face o confuzie. Ea mă privește cu milă și-mi taie maioneza, „nu doamnă, știu, matale ești nevasta lu domnu’ Cătălin, ingineru’!” Zâmbetul meu devine tâmp, simt că mă strâng pereții și întreaga clădire se prăbușește peste mine. N-am aer. Nu mai am sânge în vene.
Întorc spatele și plec. Nu pentru că aș fi vreo mare doamnă, ci pentru că așa reacționez, automat și impersonal. Mă gândesc să mă duc acasă unde l-am lăsat pe Cătălin dormind, dar mi-e frică de mine, mi-e că înfig cuțitul în el și mă dau ăștia la știrile de la ora cinci. Mi-e frică de ce aș putea spune, că am să plâng, că am să ţip. Nu. Mai bine îl sun să vina la firmă, unde nu pot țipa că mă aude lumea și astfel am să evit o ceartă pripită. Îl sun. Vine. Firește, nimic nu-i adevărat. Niște nebune. Ce caut eu să vorbesc cu ele?! Are dreptate. Vreau să-l cred, îmi place să-l cred și, până la urmă, ce? Toți bărbații înșală. A greșit. Aia, o nenorocită, o curvă, o nesimțită. Mama ei de zdreanță, nu știa că e însurat? Ale dracului jigodii, alți bărbați nu-și găsesc? O urăsc. Aș vrea s-o văd moartă. Mă uit la el și-mi spun că nu sunt atât de nebună să mă despart de iubirea vieții mele doar pentru că nu și-a putut ține nădragii pe el și-a marcat și el… de, e bărbat.
Ne vedem de viața noastră mai departe. Suntem un cuplu sudat. Suntem împreună de opt ani, avem o firmă, o casă, jeep, vacanțe, fini, prieteni, nu ne doboară pe noi o aventură sexuală. Dar, când îl văd vorbind la telefon și nu-l aud, mă gândesc că vorbește cu ea. Când pleacă de acasă fără mine, mă gândesc că e cu ea. Când seara e obosit și n-are chef de sex, mă gândesc că a fost cu ea și încep să vreau să știu, să-mi explic. Şi aflu că, de fapt, de un an de zile umblă cu fata asta blondă. Că știau toți angajații, cumnata, cumnatul, finii, vecinii, numai eu dormeam senină și cretină. Am aflat că istoria lui cu domnișoara se încheiase și mama acesteia a vrut să-l pedepsescă și să-i strice viața spunâdu-mi mie. Atunci mi-am dat seama că pot să-l iert că m-a înșelat fizic, dar nu-i pot ierta trădarea, minciuna ticluită, parșivenia, dorința de a petrece timp cu o altă femeie și nu cu mine. Şi-am plecat. Astăzi ne întâlnim uneori și ni se împăienjenesc ochii. Mâncăm împreună de ziua lui și de ziua mea, vorbim la telefon. Au trecut cinci ani de când ne-am despărțit și suntem tot singuri. Și eu, și el. Până în ultima mea clipă îi voi fi recunoscătoare. Pentru că, până să îl știu, habar nu aveam despre mine că sunt capabilă de atâta iubire. Iar el a înțeles că, atunci când m-a părăsit, a rămas sărac, pentru că, fără să știe, mi-ai dăruit cei mai frumoși ani din viața mea, îmbogățindu-mă. Pentru totdeauna.
Pe Miriam o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
