A pierit căldura de peste zi, şi de cum s-a lăsat întunericul, boarea plăpândă de floare proaspăt ieşită din mugurii primăverii de afară, a fost înlocuită repejor, cu miros rece de noapte senină şi iz de pământ reavăn, ars de brumă târzie.
Doar galbenul intens şi revărsat cu generozitate, al puzderiei de narcise îngrămădite-n vază, îmi aminteşte de anotimpul înnoirii, în timp ce mirosul suav al florilor se combină armonios cu cel dulceag, al lemnului ce arde liniştit în şemineu, acompaniat în surdină, de acordurile triste ale nocturnelor lui Chopin.
Căutam să-mi fac de lucru, scormonind din când în când prin jăratec, punând încă un lemn pe foc, citind articole pe internet ori răspunzând mesajelor primite pe Facebook, când un ţârâit scurt m-a adus înapoi din depărtările pe unde-mi hălăduiau gândurile.
– Ce faci?
– Mulţumesc, bine; cine-ntreabă? …
Câteva secunde de linişte, apoi:
– … cred că am greşit numărul, scuzele mele! Dormeai?
Sigur e greşit numărul, dar răspunsul e: Nu, nu dormeam… Scuze acceptate.
– Sau … cine ştie, poate că nu am greşit deloc! Poate chiar trebuie să existe conversaţia asta… Mulţumesc pentru amabilitate, şi mai ales… pentru zâmbet!
De unde ştia că zâmbisem?
Îmi plăcea vocea: sigură şi fermă, uşor baritonală. Cuvinte spuse cu politeţe, fără intonaţii voite, fără note false.
Ajungem să identificăm greşeala: o mică eroare de prefix şi o distanţă de foarte mulţi kilometri.
Sporovăim despre vreme, muncă, despre muzică şi hobby-uri, şi descoperim că avem gusturi şi afinităţi comune. A trecut aproape o oră, încă sunt la telefon şi conversăm ca şi cum ne-am cunoaşte de-o viaţă. Am uitat de focul din şemineu, de mesajele de pe facebook şi de muzica lui Chopin. Nu ştiu nici cum şi nici unde a zburat timpul.
Sunt total acaparată de glasul asta străin, puternic şi cald, venit pe neaşteptate din negură de noapte, şi care-mi aduce-n vorbe simple, ecouri pierdute-n vreme, promisiuni făcute mie însămi şi îngrămădite cu sfială prin colţuri uitate, de memorie prăfuită. Din taină-n taină, iese la iveală lista mea cu “to do”; mai completez o poziţie, două, mai tai din vechituri şi din ce nu mai poate fi de actualitate, şi-mi promit să-i dau de capăt.
Se ţese-n juru-mi, păienjeniş de imagini firuit de o buluceala de trăiri şi senzaţii. Trec succesiv prin linişti şi nelinişti, prin tresăriri de-o clipă şi prin amorţeală dulce; ating culmi înalte şi mătur prăpăstii abisale. Simt parcă, deopotrivă, şi apăsare de braţ puternic, protector, şi privire vulturească până-n miez de suflet, şi buze de alint.
M-am cuibărit în vocea asta ca-ntr-un culcuş de tihnă. Şi mi-e bine, mi-e cald şi mi-e drag, chiar dacă mi-a scuturat amintirile şi mi-a trezit simţurile.
– “Să nu pierzi timp, Mira. Nu-ţi poţi irosi timpul; nu-l poţi nici cumpăra şi nici câștiga. Nimic şi nimeni, nu-ţi va aduce vreodată-n dar timp.”
Nu ştiu când am închis sau cum ne-am spus “la revedere”. M-am uitat însă, minute-n şir la aparatul din mâna mea şi la numărul afişat pe ecran, întrebându-mă dacă nu cumva visez, dacă discuţia a fost aievea, sau dacă nu va fi fost vreo închipuire, vreo festă jucată de imaginaţie.
Am adormit cu greu, spre dimineaţă; sfârşită în încercarea de a-mi construi imagini în spatele vocii, umbre palide de chip omenesc, şi oricât de mult mi-am chinuit mintea… totul a fost în zadar. Cumpăneam la cum ar fi trebuit să-i fie ochii: reci şi cenuşii ca norii, sfredelitori ca mâneca vântului, sau cafenii, catifelaţi şi blânzi. Statură, ani, ocupaţie… nimic! Doar vocea, vocea aia gravă, profundă îmi persista-n memorie, ridicând întrebare după întrebare …
M-am trezit buimacă, agitată, şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific ecranul telefonului. Era acolo numărul, mesaj venit din nemărginire, cuvinte de prietenie picurate-n suflet în momentul în care avusesem cel mai mult nevoie de ele. N-am avut curajul să sun înapoi, de frică să nu rup cumva, vraja.
Au trecut zile şi nopţi şi de fiecare dată când mi-e greu, mă gândesc la convorbirea din noapte.
Nu aţi avut niciodată senzaţie de déjà-vu? Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă preocupe un subiect, o situaţie, şi dintr-o dată să primiţi un semn din eter, să vi se atragă atenţia cu ceva cunoscut, un “ceva” care să vă lumineze mintea, să va deschidă calea?
Doamne, dacă stau să-mi amintesc câte clipe de restrişte şi deznădejde am petrecut prin timp, câte trăiri rănite, iubite ori pierdute am irosit în van, de cât de multe ori mi-a fost greu şi să respir, să clipesc, să-mi opresc lacrima în tremur de vorbă… Știu, ştiu sigur acum, că ele toate mi-au fost dat să fie, pentru că le-am putut duce. Nu mi-a promis nimeni că-mi va fi uşor.
Şi le-am dus cu suflet plin, bune şi rele, chiar dacă nu de puţine ori mi-au tremurat genunchii, m-am mai împiedicat, sau chiar m-am prăbuşit. Întotdeauna însă, a apărut ca din senin ajutorul de care aveam nevoie pentru a mă ridica din nou, şi pentru a-mi răzbi mai departe, calea.
“Nu-ţi aduce nimeni timp, Mira” îmi răsună şi acum vocea din telefon. Cât adevăr! Mă uit cu drag la numărul afişat pe ecran şi mă bucur că există. Mi-a devenit preţios doar pentru că e acolo; e rugă şi binecuvântare; parte din mine.
Nu de sfaturi avem nevoie când ne doare sufletul. Ajunge o strângere de mânā, umărul care să sprijine fruntea, urechea care să asculte oful şi şoapta venită din inima.
“Nimeni nu-ţi dăruieşte timp, Mira”…
Ba da! este exact ce-am primit eu, în noapte. Cineva venit din eter, mi-a dăruit cu răbdare si bunătate, o porţie din timpul sāu. Nepreţuit! Şi a sădit în mine, mugur de speranţă şi strop de destin.
Citiţi şi
Sfaturile unei mame pentru fiul ei căsătorit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
