N-am să-i măsor cu nicio unitate de măsură, n-am să le pun etichetă sau termen de valabilitate, pentru că sunt ai mei. Noţiunea că vârsta asta ar fi jumătatea vieţii e o limită pe care nu o pun. Realitatea nu stă în jumătăţi.
Acum e momentul de întregire, iar pentru cei ce se trezesc, el vine încet sau deodată, după cât de pregătiţi suntem probabil. Pentru restul, e un fel de administrare de „dormicum”.
Cum mă simt?? Mai bine ca la 30, când habar nu aveam de ce plâng singură în bucătărie cu mâncarea în oale şi doar era primăvară afară… în mine, nu. Aşa că am început să aduc primăvară în sufletul meu.
Dar să reînnoieşti e totdeauna nevoie să înţelegi ce e de prisos, ce face mai mult rău decât bine şi să faci curat. Curat în minte şi gânduri, în suflet şi trăiri, în oamenii din jurul tău, în interiorul tău. Să deschizi larg fereastra din tine să poţi primi tot ce îţi oferă viaţa.
Am învăţat că pot ierta mult pentru că nu cel pe care l-am iertat a scăpat de povară, ci sufletul meu s-a putut ridica.
Am înţeles că oamenii toxici nu ne fac rău dacă punem limite clare şi se cern singuri când nu mai au în jur un salvator, pentru că, în realitate, sunt oameni neiubiţi şi atât pot ei, să se agaţe. Restul, cei care rămân, unul, doi, pe aceia o să-i poţi lua şi dincolo, pentru că prietenia e pasăre liberă. Ca şi iubirea…
Iubirea… altă poveste. Asta chiar nu stă în colivie. Asta creşte odată cu noi şi ori ajunge 3D – minte, trup şi suflet, ori bălteşte până te ţintuieşte în mlaştina dependenţei. Aşa trăim marea majoritate, în dependenţă, nu în iubire. Diferenţa este că unii trăim conştienţi, alţii în basme în care Cenuşăreasa încă mai curață cartofi şi aşteaptă să fie salvată de prinţ. Dar prinţul nici nu vine să o caute măcar, trimite numai pantoful. Alt neasumat.
Am învăţat că poţi pierde… mult, multe, uneori părţi din tine. Am înțeles că primăvara pătrunde în toate colţurile, mai puţin în unul. Că atunci când teii sunt în floare, doar mireasa lor intră pe ferestre de spital, dar acolo e o altă lume. Acolo timpul stă în loc,pare că joacă şah cu tine. Suferinţa, scrie în cărţi, te înalță, te apropie de tine dacă ştii să te asculţi. Acolo însă e greu şi să îţi vezi suferinţa ta, pentru că totdeauna în jur există suferinţe mai mari. Din ce vezi, înveţi… începi să înţelegi că nu eşti nemuritor, că viaţa se schimbă într-o clipă şi din mâinile tale trece în mâinile altora. Şi dacă vrei să înalţi o rugăciune, atunci să fie să întâlneşti oameni potriviţi. Aşa ştii că vei putea să adulmeci mirosul de tei anul viitor de pe o bancă din parc, nu de pe patul de spital. Şi în clipe de linişte, să trimiți iubire către cei care au fost aproape, către cei care te-au ajutat, dar şi pentru cei pe care-i lași acolo şi Dumnezeu ştie dacă pentru ei va mai veni primăvara următoare.
Toate sunt lecţii din viaţa mea, din viaţa altora, lecții învățate la 40, pentru unii mai devreme sau poate mai târziu. Alții însă nu le înțeleg niciodată şi tare păcat e să nu îţi găseşti lumina pe chip la orice vârstă, deşi nu e ușor. Dar cine a zis că viaţă e simplă? Doar că poţi purta un zâmbet frumos, ochi luminoşi şi chip senin la toate vârstele şi nimeni nu va şti câte cicatrici ai tu pe corp. Dacă cele din suflet se vindecă frumos, pe celelalte le vei purta cu asumare, ca o pecete a legăturii cu maturitatea.
Deși… Doamne, tare te-aș ruga într-o zi să îmi pot aduna bucățile de suflet de unde le-am presărat…
Ai mei 40 au sosit primăvara, când adie vânt cald şi în sufletul meu. Ai voştri, indiferent când vin, scoateţi la suprafaţă primăvara din voi. Ani frumoşi pentru fiecare…
O cititoare
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
